Dan Ciachir ţinea în anii 90 ai secolului trecut, în revista Cuvântul, o rubrică intitulată Cronica ortodoxă. Lectura articolelor-eseu ale sale m-a făcut să întrezăresc ceva din bogăţia intelectuală a Ortodoxiei, stimulându-mi totodată apetitul pentru lecturi teologice.
Recitite acum în volumele File din cronica ortodoxă (Ed. Lucman, Bucureşti, 2008) şi Ofensivă ortodoxă (Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002), textele sale şi-au păstrat intactă prospeţimea şi cred că acest lucru se datorează în special reformulării într-o limbă română pe cât de firească pe atât de bogată în nuanţe, a soluţiilor Bisericii la problemele foarte actuale şi în acelaşi timp foarte concrete. Nici urmă de limbă de lemn,  de preţiozitate academică la acest autor care, asumându-şi pe urmele lui Nae Ionescu rolul de „teolog nespecialist” discută despre credinţă şi Biserică din interior, fără a avea complexe culturale cum au destui „specialişti” în teologie. De altfel, tocmai faptul de a nu fi un teolog specialist îi conferă o mare libertate atât în planul expresiei, cât şi în privinţa alegerii perspectivelor de abordare a subiectelor sau modalităţiilor de argumentare. În cele câteva zeci de articole adunate în Ofensivă ortodoxă (titlul este, consider, mai neinspirat decât Cronica ortodoxă) rareori sunt abordate direct chestiuni de dogmatică sau teologie morală. În schimb se discută despre raportul dintre Ortodoxie şi Europa (Putem fi ortodocşi şi europeni?), Ortodoxie şi naţiune (Până unde se suprapun cele două?), Orient şi Occident (Poate exista un dialog real între ortodoxie şi catolicism sau protestantism?), Credinţă şi cultură (Conduce cultura la credinţă?), credinţă şi morală (De ce nu se pot confunda cele două?), credinţă şi frumuseţe (Kitsch-ul ca lipsă de smerenie) etc. Am enumerat, desigur, doar câteva dintre temele generale, cu menţiunea că ele nu sunt abordate ca atare, în abstracţia lor, ci sunt surprinse în situaţii concrete din viaţa de zi cu zi în România ieşită din comunismul  ateu. Calitatea de publicist a lui Dan Ciachir trece în prim-plan. Mişcandu-se dezimvolt între viaţa Bisericii şi cea a cetăţii,el reuşeşte în cronicile sale (unele se referă la evenimente strict punctuale, cărora li se dezvăluie cauzele şi consecinţele generale) să ofere o înţelegere nu doar teoretică ci şi cât se poate de practică (experienţial-existenţială) a ceea ce a fost şi este Biserica. Demolând prejudecăţile şi clişeele celor care o reduc la o instituţie doar umană, atribuindu-i roluri politice, morale sau caritabile şi criticându-i totodată slăbiciunile, autorul lasă să se vadă, cu mult tact, şi latura cealaltă a Bisericii, cea divină. Privită ca un tot, această carte de articole, uimitor de unitară, de altfel, este în fond o invitaţie de a ne debarasa de propriile proiecţii, determinate în cea mai mare parte de lumea secularizată în care trăim, cu privire la Biserică pentru a fi capabil să-L cunoaştem, trăindu-L pe Dumnezeu.
Dan Puric se autodefineşte drept un creştin ce „mătură poteca ce duce la Biserică.” Dan Ciachir îşi asumă un rol asemănător, vizându-i în special pe intelectuali. Cronica ortodoxă (acesta este titlul primei ediţii) ar putea deci să poarte subtitlul: Cateheze pentru intelectuali.