În lumea presei interbelice (Ed. Timpul, Iaşi, 2008) ne dezvăluie o altă faţetă a eseistului Dan Ciachir, diferită, dar nu contrară aceleia de „teolog nespecialist”, anume cea de istoric al mentalităţilor. El nu scrie însă o istorie „obiectivă”, ce devine adesea seacă, ci una în care se simte din plin participarea empatică. Prin demersul său, autorul îşi lărgeşte temeiurile admiraţiei sale pentru marii intelectuali – scriitori, gazetari, politicieni – interbelici: Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Ion Vinea, Grigore Gafencu, C. Argetoianu şi nu în ultimul rând membrii generaţiei Criterion. Evident, în scopul reconstituirii atmosferei interbelice, el s-a documentat abundent, citind colecţiile ziarelor şi revistelor vremii, dar şi memoriile unor martori implicaţi direct sau indirect în presă. Mai mult, a avut ocazia să cunoască prin anii ’70-’80 ziarişti interbelici precum: Petre Ţuţea, N. Carandino, L. Kalustian.
În lumea presei interbelice reconstituie într-adevăr o întreagă lume, cu scandaluri politice sau amoroase, afaceri dubioase, lupte ideologice, dar şi prietenii strânse, dincolo de afinităţile politice. Dan Ciachir excelează în portretizarea personajelor principale ale presei interbelice: marii magnaţi sau ziariştii celebri. Perspectiva este una istorică, cuprinzând o perioadă ce începe înainte de Primul Război Mondial (primul ziar român modern a fost „Universul”, fondat în 1884 de un italian, Luigi Cazzavillan) şi se încheie cu abolirea presei libere odată cu instalarea comunismului. Până la Primul Război Mondial, spune autorul, „România a avut o presă romantică, modestă, de ziare cu tiraje mici şi condeie mari”. Primul care şi-a dat seama de marele impact social al presei a fost Nicolae Iorga. Şi, într-adevăr, nu s-a înşelat, căci pe tot parcursul perioadei interbelice, presa românească a înflorit uimitor, fapt vizibil în tirajele ziarelor („Universul” ajunge la 200 000 de exemplare), în veniturile consistente ale gazetarilor, în ponderea lor socială, economică, politică. Cartea lui Dan Ciachir creează impresia că aproape totul se învârtea atunci în jurul „uzinei de ştiri” reprezentate de ziar. Unul dintre scopurile cărţii este de a urmări felul cum se reflectă mondenizarea României şi în special a Bucureştilor în presă. Ziarele nu au cum să nu ia act de apariţia automobilelor, a cinematografelor, a telefoanelor, orchestrelor de jazz, de începuturile aeronauticii etc.
Tema principală a lui Dan Ciachir este însă aceea a libertăţii presei. Cartea poate fi citită ca o istorie a creşterii şi descreşterii libertăţii cuvântului corelate cu procesul de modernizare a României. Se trece de la o libertate „aproape absolută” în vremea României mici, la o pondere extraordinară a presei, până în februarie 1938*, când se instituie dictatura lui Carol al II-lea, urmată de o limitare treptată a libertăţii, nu numai a presei, ce sfârşeşte cu abolirea totală după 1948. Concluzia care se desprinde este că între momentele culminante ale expansiunii şi libertăţii presei şi apogeul procesului de modernizare a României există un raport direct proporţional.