Titlul cărţii lui Dan Ciachir, Luciditate şi nostalgie (Ed. Timpul, Iaşi, 2005) este dat de un grupaj de aforisme. Restul volumului se compune din eseuri grupate în trei secţiuni: Criterion, Fatalism sau realism?, Recuperări. Toate tratează teme dragi autorului, precum: generaţia ’27, Caragiale, comparaţii între dubletul I.L. Caragiale – Mateiu Caragiale şi Constantin Noica – Rafail Noica sau între raporturile marilor industriaşi italieni şi români cu arta şi cltura ş.a.
Unele texte sunt scrise până în 1989, altele după aceea. Citind un asemenea grupaj, ce acoperă o perioadă de aproape 30 de ani, nu poţi să nu remarci continuitatea stilistică, dar şi ideatică a autorului. În ceea ce priveşte stilul, l-aş plasa pe Dan Ciachir în preajma lui Alexandru Paleologu, faţă de care, de altfel, are o mare simpatie. Îi apropie tonul colocvial, al adresării directe, ce-l invită pe cititor la o plimbare prin lumea ideilor, a sentimentelor sau amintirilor. Îi diferenţiază însă faptul că , în timp ce la Alexandru Paleologu, format la şcoala moraliştilor francezi, predomină generalizările de natură morală, mai ales, la Dan Ciachir iese în evidenţă gustul pentru nuanţe. Aforismele sale nu seamănă cu maximele moraliştilor, ci au drept miză sclipirile nuanţelor surprinse în diverse planuri ale existenţei: Dumnezeu, natura, femeia, gândirea, arta, etc. Sursele sale de inspiraţie sunt apoftegmele Părinţilor din Pateric sau Filocalie. Hermeneutica lui Dan Ciachir, indiferent cărui subiect îi este aplicată, încearcă să aducă la lumină prezenţa mentalităţilor creştin-ortodoxe în cultura română interbelică sau postbelică. Tematica, implicită sau explicită a permanenţei spiritualităţii creştin-ortodoxe conferă unitate acestei cărţi cu tematică atât de diversă.
La prima vedere, Dan Ciachir ar putea fi acuzat de paseism sau reacţionarism. Dar, după cum sugerează şi titlul, el este mai degrabă un nostalgic al unei Europe tradiţionale a bunelor moravuri şi maniere. În acelaşi timp, spune iarăşi titlul, el este totodată un lucid, ceea ce înseamnă capacitatea de a privi în faţă realitatea şi de a nu o confunda cu propriile proiecţii sentimentale sau ideatice. Aici, în această atitudine realistă, conjugată cu practicarea credinţei ortodoxe, prin esenţă mistică, se află lecţia bine asimilată de la Nae Ionescu, maestrul său mărturisit1.
Cititorii lui Dan Ciachir vor fi cu siguranţă mai ales aceia pentru care cultura nu e „ultimul cer”, cum considera Constantin Noica, ci o serie de trepte spre adevăratul cer, spre Dumnezeu, devenind astfel o „cultură a duhului”, în sensul lui Rafail Noica. Fundamentul oricărei culturi vii, fără de care ea se usucă şi moare, este spiritualitatea, nu oboseşte să atragă atenţia Dan Ciachir.
Nu voi încheia cu un aforism – mai toate sunt creaţii ale unei priviri proaspete aruncate asupra lumii – ci cu o meditaţie despre actul lecturii, mai precis al recitirii, care dă seama de ceea ce înseamnă cultura întemeiată spiritual: „Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi înşine, fiindcă numai noi ne schimbăm în vreme ce operele respective rămân identice cu ele însele. Şi dacă există scriitori cărora le rămânem fideli până la sfârşit, e pentru că firea omului, axul său ontologic, e totuşi imuabil”.
 
1 Legat de subiectul Nae Ionescu, autorul ia în discuţie celebra sa prefaţă la De două mii de ani, romanul lui Mihail Sebastian, argumentând în consens cu Alexandru Paleologu că acolo nu e vorba de antisemitism – Nae Ionescu era străin de aşa ceva, după cum mărturiseşte Mihai Şora, unul dintre studenţii săi – ci textul are o semnificaţie strict teologică. Tot aici, Dan Ciachir susţine că Nae Ionescu nu putea fi ideologul Gărzii de Fier.