Al. Th. Ionescu era în primul rând un om care te obliga să gândeşti. Aceasta, pentru că el însuşi gândea, căuta, nu avea soluţiile pregătite dinainte. Conversaţiile cu el erau o continuă provocare în care punea tot: farmec personal, ironie, umor şi, bineînţeles, o uriaşă inteligenţă ce-şi permitea uneori luxul unor sofisme, tocmai din dorinţa de a se dărui. Ca interlocultor te simţeai obligat să-i răspunzi pe măsură, aşa că în cazul meu cel puţin, discuţiile cu el se prelungeau mult după ce ne despărţeam.Ce fericit eram când răspunsurile date pe loc sau după un răstimp reuşeau să-l mulţumească ! Niciodată, cred, n-am gandit mai mult ca în perioada de maximă intensitate a prieteniei noastre. Iar el avea un cult al prieteniei, al bucuriei de a fi împreună. În anii ´90 ai secolului trecut, a reuşit să creeze în jurul revistei Calende o emulaţie intelectuală cum n-a mai fost niciodată de atunci. Îi plăcea cu adevărat, de fapt aceasta era marea lui vocaţie, să-i ajute pe tineri să se descopere, să înainteze către a fi ei înşişi. Generozitatea sa ne făcea să ne depăşim inhibiţile şi să încercăm să dăm tot ce avem mai bun. Al. Th. Ionescu, dincolo de anumite accese de mizantropie iubea cu adevărat oamenii, tineri nu neapărat în sens biologic, se simţea bine în preajma lor şi ştia să-i facă să se simtă bine. Singurul lucru pe care nu-l suporta era prostia agresivă, plină de sine. Faţă de aceasta, indiferent de la cine ar fi venit, ironia sa era necruţătoare şi de o precizie chirurgicală, căci lovea exact în nucleul vanităţii celui vizat. Dar nici chiar în astfel de cazuri, scopul său nu era distructiv, ci urmărea tot un efect paideic, de natură cathartică. În fond simţea prostia ca pe un obstacol în calea prietniei, a comuniunii intelectuale, pe care o dorea cu ardoare. Cărţile rămase de la el îl mărturisesc integral în setea lui de comunicare şi de comuniune.¹ Cititorul nu este niciodată uitat, ci luat ca un partener la constituirea actului critic, al reflecţiei politice, morale, existenţiale…
Exact din această postură de cititor implicat, deşi nespecialist le voi prezenta în continuare, începând cu cele de jurnalistică şi terminând cu cele de critică literară. În final sper să-i pot contura mai bine portretul  intelectual printr-o reflecţie asupra întâlnirii sale cu filosoful Mihai Şora. ²