Avataruri comune

Ieşisem din adolescenţă şi visam poezii… Bâjbâiam între instinctul îndemnându-mă către versul ceva mai modern şi reticenţa dascălului meu de română, care privea modernismul cu oarece îndoială, indusă nu atât de limitarea lui culturală, cât de presiunea ideologică din deceniul obsedant. Terminasem liceul la Găeşti, un oraş aureolat cândva de prezenţa lui Şerban Cioculescu şi a lui Vladimir Streinu, care gândeau aici revista Kalende, dar nimeni nu-mi spusese (ori nu avusese îndrăzneala să-mi spună) ceva despre ei. Cum nu mi se spusese nimic despre Blaga, Barbu, Vinea, Maniu, Voiculescu şi atâţia alţii… Dar mi se atrăsese atenţia că Maiorescu era un critic burghez, idealist şi reacţionar, vinovat de nefericirea lui Eminescu. Băiat isteţ şi niţel cam frondeur, eu nu le credeam chiar pe toate. La bacalaureat, am avut imprudenţa de a face ţăndări Mărul de lângă drum de Beniuc, iar încuiaţii de examinatori, în loc să-mi dea zece (cum şi azi cred că s-ar fi cuvenit), mi-au scăzut drastic nota, după un duş ideologic verbal. Bine că nu m-au picat! Avusesem apoi ocazia să mă lămuresc că şi în alte orăşele era la fel. Trecând, în 1963, pe la Câmpulung am auzit într-un cenaclu  despre „unul care se credea el mare şi tare, dar acuma e unde e”. Nu înţelesesem despre cine ar fi fost să fie vorba, întrebasem, dar primisem un prudent îndemn la tăcere. Peste câtva timp aveam să-mi dau seama că era vorba de Constantin Noica. Nici despre el nu auzisem nimic. Eram un adevărat ignorant, produsul perfect al timpului meu. Dar tocmai recuperam rapid, ca orice tânăr. Tocmai luam act de cultura şi de spiritul amabil-maliţios ale lui Şerban Cioculescu (în primul său an de profesorat la Bucureşti), la cursul său de literatură veche. Tocmai începeam să mă dezmeticesc şi nu reuşeam s-o fac dintr-o dată. Tocmai îi citeam pe interbelici o dată cu primii şaizecişti, ale căror cărţi dispăreau rapid din librării. Era un moment de dezgheţ ideologic şi de înflorire literară. Orice-ar spune unul sau altul, era un dezgheţ. Nu-mi prea puneam eu (şi nici prietenii mei literari, Alex Ştefănescu sau regretata Gabriela Negreanu) problema că dezgheţul e de la centru, că vom fi nişte curajoşi „cu voie de sus”. Noi trăiam, oricât nu m-ar crede azi cineva, autentic, aveam aspiraţii şi visuri literare deloc oportuniste, sincere şi tinereşti. Şi tocmai cumpăram primele exemplare din revista Argeş, apărută la Piteşti, adică în regiunea din care făcea parte şi satul Jugureni, unde-mi petreceam prima mea vacanţă de student. Aşa că mă grăbeam să trimit singura poezie care credeam că merită să fie trimisă (ce exigenţă!) şi primeam apoi o scrisoare de încurajare semnată Marin Ioniţă. Nu-mi mai amintesc dacă ştiam sau nu ştiam că Marin Ioniţă, consăteanul meu, care mă cunoştea, cum spune într-o carte a sa, de când aveam dinţi de lapte, dar şi din cenaclul găeştean, pe care-l frecventasem ca elev, este redactor la Argeş. Poate că da, poate că mi-am legat oarece speranţe de prezenţa lui acolo. Sunt sigur că mă ajuta discret, cum a făcut totdeauna şi cu alţii. Nu cred că debutul meu în revistă, produs cu o poezie în mai 1968, a fost străin de bunăvoinţa lui.

Dar nu despre începuturile mele literare e vorba aici, ci de revista Argeş, de la a cărei apariţie se împlinesc, iată, patruzeci de ani. Doar că aceşti patruzeci de ani s-au adăugat nu doar la vârsta ei, ci şi la vârsta mea. Biologică şi literară. I-am urmărit suişurile şi coborâşurile, datorate oamenilor, dar şi împrejurărilor. După 1971, prin venirea la cârma sa a poeţilor Gheorghe Tomozei şi Florin Mugur, Argeş ajungea cea mai bună revistă din provincie şi rivaliza cu cele din Bucureşti. Era un lucru pe care chiar aceste reviste îl recunoşteau. Colaborări de prestigiu (însuşi marele Arghezi tipărise aici, începând cu numărul 2/1966 şi până la moarte, câteva „bilete de papagal”!), deschidere naţională, iniţiative deosebite. Între acestea din urmă, Biblioteca Argeş, cu cea de-a doua serie a ei, Biblioteca Literatorul, îngrijite de Gheorghe Tomozei. Un caiet lunar de literatură (pe care, spre lauda sa, actualul redactor-şef l-a reluat), din care se trăgeau şi erau broşate, spre a fi înmânate autorului, care se alegea cu o cărticică, aproximativ două sute de exemplare. Adică mai mult decât are azi un volum de versuri, fără a mai pune la socoteală tirajul revistei, prin care broşurica era răspândită în toată ţara. Au publicat în cadrul ei Nichita Stănescu, C. Stănescu, Dana Dumitriu, M.R. Paraschivescu, Adrian Păunescu, dar şi autori din zonă sau legaţi de revistă prin faptul că au debutat aici, precum Miron Cordun, regretatul Toma Biolan (care era redactor şi cu care corespondam pe vremea când eram student la Bucureşti), Dan Rotaru (redactor şi el), George Ţărnea şi, în mai 1972, George Buzinovski, pseudonimul de tinereţe al semnatarului acestor rânduri, (re)lansat cu puţină vreme înainte de Geo Dumitrescu în România literară. Mi-a rămas, dincolo de bucuria de atunci, o tristeţe: că nu l-am cunoscut pe Gheorghe Tomozei, care mi-a girat placheta aceea, dându-i titlul Copacul îngândurat. Deşi primisem de la Dan Rotaru şi de la Florin Mugur mesajul că doreşte să mă cunoască.
Din păcate, începând cu 1975, revista devine (ca şi altele din provincie) trimestrială. Era o măsură de partid, urmare a tezelor ceauşiste din 1971, reînnoite în anii următori. Situaţia va dura până în 1982, când revista redevine lunară. Fără a se mai ridica la valoarea anilor 1971-1975, ea reintră cu timbru propriu în peisajul literar, este o voce care se aude. Trecând la critica literară prin 1983, am redevenit, mai apoi, colaborator al Argeşului, unde am susţinut, până în noiembrie 1989, o rubrică intitulată Starea poeziei. Îmi amintesc un fapt amuzant. Dădusem, în 1985, pentru revistă un articol despre poezia Anei Blandiana, pornind de la antologia sa Ora de nisip. Urma să apară, dar a intervenit incidentul provocat de publicarea versurilor protestatare din Amfiteatru (pe care le citisem, apucând să cumpăr revista înainte de a fi retrasă, dar le-am şi primit, prin  poştă, copiate de mână, de la cunoscuţi). Evident, articolul a fost scos din pagină, dar, plin de intuiţie, Dan Rotaru l-a păstrat (mă gândesc că şi cu acordul redactorului-şef, dl. S.I. Nicolaescu), publicându-l imediat ce poetei i s-a ridicat interdicţia. Dacă informaţiile mele sunt bune, a fost primul articol despre Ana Blandiana publicat în România după „criza” provocată de versurile din revista studenţească din Bucureşti.

Seria nouă a revistei, aflată acum la numărul 41, s-a înscris într-o continuitate declarată şi năzuieşte, desigur, să reînvie gloria Argeşului din epoca Tomozei. Au fost momente de căutări, iar conducătorii ei, d-nii Mihail Diaconescu (cel care a fost şi întâiul redactor-şef, între anii 1966-1971) şi Jean Dumitraşcu s-au văzut siliţi să se gândească intens nu doar cum să facă revista mai bună, dar şi cum s-o ţină în viaţă, materialiceşte vorbind. Căci ne aflăm într-un timp în care cultura scrisă se află într-o criză serioasă şi s-a retras undeva, în fundalul scenei, acoperită de sclipiciurile subculturale care ocupă prim-planul. Dar e cu atât mai de apreciat acest efort de a rezista şi de a apăra o idee, astfel încât mă simt solidar cu cei care o fac. Şi, în ciuda faptului că azi trăim într-o epocă pragmatică, în care altele sunt etaloanele realizării în viaţă, aş vrea să mai am douăzeci de ani şi să-mi trimit primele texte literare la revista Argeş.