Relatare din vremurile când Ion D. Sîrbu era doar… Obiectivul „Suru”
Inspectoratul judeţean Dolj interceptează, în ziua de 10 septembrie 1975, o discuţie între Ion D. Sîrbu („Suru”) şi sora sa, Irina. Ceea ce i-a spus Gary surorii sale s-a dovedit a fi de mare interes pentru Securitate pentru că transcrierea discuţiei, avută „într-o împrejurare”, a fost comunicată, imediat, Serviciului 105, tovarăşului lt. col. Vîlceanu Ion cu adresa nr. 0058743 din 10. 09. 1975.
„Veştile de la Bucureşti nu sunt grozave”, se căinează scriitorul. „Trăim un moment de îngheţ. Eu, personal, se pare că fără voia mea l-am supărat de Dumnezeu. N-are importanţă. Mi-am făcut un plan, bun şi serios. Scriu, regulat, pentru teatru la microfon şi teatru pentru amatori. Voi încerca să public câteva articole-studii. O proză-două nu strică. Am trimis Pragul… la Cluj şi la TV. Îl voi trimite şi lui Horea Popescu. Între timp termin Satirele duhului meu să fie gata şi-l predau la Cluj. Termin şi Kepler şi… retranscriu, pentru post-mortem, unele piese care nu-mi mai plac acum. (A doua faţă…, de pildă. Revin la original, A treia faţă…). Se fac intervenţii la Bucureşti pentru a mi se publica, totuşi, un volum de teatru. Nu cred că voi reuşi chiar dacă am mişcat din loc nişte scripeţi grei”.  În discuţiile cu sora sa, Gary are atitudinea fratelui mai mare care îşi asigură sora mai mică de faptul că toate merg bine, în ciuda adversităţilor de tot felul. Omul se laudă că are un plan bun şi serios de care se ţine pentru a fi, pe cât se poate, în centrul atenţiei lumii literare. Lucrurile de care vorbeşte sunt, însă, fără miză artistică majoră (teatrul la microfon şi teatrul destinat amatorilor), iar unele dintre ele s-au dovedit a fi doar proiecte nefinalizate sau aflate în fază de intenţie (Kepler şi Satirele duhului meu). Cei de acasă trebuie să ştie că, în ciuda îngheţului de la Bucureşti, la Craiova situaţia meteorologică locală permite scriitorului să  existe chiar şi cu riscul de a nu îşi putea face proiecte literare majore. E de remarcat că, indiferent de vârstă pe care o are, scriitorul se gândeşte la opera  post mortem.  El încercă să-şi retranscrie opera după ce aceasta a cunoscut rigorile cenzurii. În 1975, Sîrbu are 56 de ani şi se simte „încolţit de gândul morţii”. Fratele îşi anunţă sora, că  în cazul că i s-ar întâmpla ceva, tot ce a scris important în viaţa sa va găsi la d. Carandino.