Ce putem face în faţa neruşinării devenită instituţie? Într-adevăr, prima reacţie şi în faţa neruşinării şi în faţa instituţiilor ca atare este oprirea şi plecarea capului. Înainte de toate, am fost învăţaţi să respectăm instituţiile – şi este normal, deoarece ele sunt cadre de ordine socială fără de care viaţa noastră ar fi imposibilă. Dar instituţiile sociale, purtând peceţile diferite ale istoriei, au fost şi sunt forjate de către şi în cadrul raporturilor de putere, deci ordinea pe care au adus-o şi o aduc nu este neutră defel. Iar oamenii privesc această ordine din locul social în care se află: de aici, ordinea le apare a fi benefică sau mai puţin benefică. Şi, oricât de puternice au fost ideologiile care au cântat sanctitatea ordinilor, poziţia socială a oamenilor şi modernitatea, mai ales, au fost şi sunt ceea ce permite critica instituţiilor. Iar critică înseamnă gândire: la grecii antici,   înseamnă a separa, a distinge, a alege, de unde şi a decide despre.  înseamnă judecata asupra unui lucru, adică separarea sa de pestriţul puzzle înconjurător, tocmai pentru a-i da o noimă, adică pentru a putea decide în legătură cu el;  este, deci, facultatea de a distinge, de a separa, acţiunea de a alege, de aici, de a decide, decizie, judecată, deznodământ, moment decisiv (culminant).
Când raporturile de putere se confruntă cu o critică masivă, indiferent de poziţiile din care aceasta se face, şi când o avalanşă de contradicţii care sunt, în principal, tocmai consecinţa raporturilor de putere, se prăvale asupra acestora, o caracteristică decisivă a lor devine tocmai neruşinarea din spaţiul public.