ANA BAZACFilosofia neruşinării şi filosofia îngăduinţei (I):
Filosofia neruşinării în spaţiul public

Dintre multele contradicţii care constituie canavaua existenţei noastre, una este trecută cu vederea, de obicei, deşi, chiar aşa privită mereu pe jumătate, nu încetează să ne mire. Este opoziţia care, ca toate faptele umane, indiferent cât de antagonice, creează: neruşinarea unora  le creează acestora spaţiu de manevră şi de avantaje sociale de tot felul, meritate şi nemeritate, în timp ce spiritul răbdător şi reţinut, indulgent şi înţelegător pierde ceea ce ar fi în drept să aibă şi să realizeze.
Aceste două tipuri de atitudini coexistă şi se hrănesc reciproc, poate oricine să spună. Aşa este, dar asta nu înseamnă că nu sunt contradictorii. În limbajul teoriei jocurilor şi a celei economice, obrăznicia unuia şi toleranţa celuilalt sunt părţile unei relaţii de sumă nulă: unul câştigă ceea ce pierde celălalt.
Pentru a nu da o imagine prea dură despre o asemenea stare de lucruri, destule ideologii susţin că nu ar fi vorba de sumă nulă ci, dimpotrivă, de câştigul ambelor părţi: minciuna şi insolenţa, dacă nu vor fi cumva pedepsite în viitor – indiferent despre ce fel de viitor ar fi vorba sau indiferent unde ar fi situat acest viitor –, pot duce la un succes temporar, fireşte, dar un succes marcat de neliniştea dată de nesiguranţa victoriei minciunii; în timp ce reţinerea plină de scrupule, deci răbdarea, îngăduinţa, înţelegerea, relativul fatalism, chiar dacă îi dau protagonistului lor un gust amar despre viaţă, reprezintă totuşi semnul unei superiorităţi morale răsplătite prin simpla ei existenţă, dacă nu de către deznodăminte ulterioare.

2010-06-07T16:00:00+03:00