Moto: „Îţi vine câteodată să spui că compatrioţii noştri nu sunt demni de limba ce-o vorbesc. Ea le este, într-adevăr, infinit superioară”.

    (Emil Cioran, într-o scrisoare către G. Liiceanu)

Votez PLRC (Partidul Limbii Române Corecte), l-am încredinţat pe George Pruteanu, sfătuindu-l să renunţe la acrobaţii politice şi să iasă din kakistocraţie (vocabula lui Dorin Tudoran) pentru a-şi asuma, fără alt carnet de membri, postura de watchdog al limbii ce-o vorbim. Era pe când trecuse în Parlament (2004), Legea Pruteanu, pentru protejarea (şi depoluarea) a ceea ce numim româna standard, lege pe care o au şi Franţa, şi Polonia, ca să rămânem în UE. Foarte utilă, însă, nu atât co-europenilor noştri, cât nouă înşine, în România, unde creşterea limbii româneşti nu mai e un scop, iar deriva ei se accentuează.
Asupra pericolului incorectitudinii lingvistice ni s-a atras atenţia de la bătrânul Homer: barbarofonii au pierdut Troia. Primejdia e şi mai mare în istoria modernă, conform zisei lui Molotov: „România? Incident stupid în oceanul slavilor”.
Iată că nu avem numai excedent de state româneşti (două), dar „româna se vorbeşte-n două limbi”. Cât priveşte confuzia români şi romîni, românce şi romînce, română şi romină, rom(ân)i vorbitori de romani sau de romales, cine-i de vină dacă nu noi înşine?