„! Sînt puternic prin puterea Ta
Pot cămaşa morţii s-o îmbrac,

Îmi duc crucea tot pe Golgota,
Întru slava Ta cuvînt şi tac!”
                 (Cezar Ivănescu)

 Nu mi-a plăcut să aflu că Ivasiuc îl delaţiona pe Goma. M-au descumpănit şi amărît acuzele aduse lui Şt. Aug. Doinaş, Adrian Marino şi Lidia Bote, Valeriu Anania, ştirea (sau pseudoştirea) privindu-i pe N. Balotă, Augustin Buzura, N.C. Munteanu, Gabriela Adameşteanu, Petru Romoşan, Andrei Brezianu, Eugen Uricaru, Al. Raicu… M-a exasperat lista „maculaţilor”, mereu completată; cu Mircea Iorgulescu, chemîndu-se ca informator Dorin, Mirel sau amîndouă deodată. Nume importante, cum se vede. Insignifianţii nu-s luaţi în seamă.
 Cred că Cezar Ivănescu ar fi preferat să fie omorît în bătaie de „ortaci”, în iunie ‘90 (doar avea „inimă de golan”, cum declara într-o scrisoare) decît să suporte uzura fizică şi psihică declanşată de cobreslaşi, din lipsă de onestitate, poate şi din ignoranţă. Corecţia contondentă executată asupra-i de mineri a fost nimica toată faţă de mineriada mediatică. Moarte provocată de neştiinţa medicilor? Da, dar şi o moarte „anunţată” în 29 ian. 2008. Scandalul de presă şi clevetirile provinciale, bîrfemele scriitoriceşti l-au băgat în mormînt. Roşi de invidie pe harul lui, cîţiva intransigenţi i-au întors spatele transigentului. Trubadurul român Cezar Ivănescu n-a rezistat atacurilor în haită clientelară. Organismul era slăbit de nedreapta sentinţă CNSAS cînd s-a internat în clinica din Bacău. Dar cîte devoalări pe bază de mărturii false nu mi-a fost dat să aud? Cartea cu prieteni pare un titlu neverosimil, vetust, o utopie a prozatorului Fănuş Neagu. Mai actual e altul (şi mă refer exclusiv la titlu), Cartea şoaptelor, cu sensul de zvonerie.