Istoria artelor ne oferă în permanenţă realizările de excepţie – creaţiile unor „şefi de şcoală”. Şcoala în sine nu poate să facă rău, mai ales atunci când elevii săi preiau ideile teoretice şi le adaptează posibilităţilor proprii de expulzare.
Arta (pictura, sculptura, grafica) nu face excepţie de la acest mod de comunicare. Există momente (lungi chiar) din viaţa unor tineri care, din iubire faţă de „maestrul lor” sau „maestrul tuturor”, „fac” o operă tributară acestuia. Este vorba despre MODEL. Acest lucru este explicabil şi aproape firesc. Dar, din fericire, artiştii tineri au un timp anume când, sufocaţi fiind de marele artist, pe care îl tot copiază, se opresc. Este momentul de maturizare, când asupra lor nu mai acţionează decât considerentele teoretice asupra picturii, sculpturii, graficii sau o bună parte dintre acestea. De regulă, acest lucru se întâmplă la artiştii dotaţi cu har. Cei doar talentaţi continuă să pastişeze unul sau mai mulţi artişti consacraţi. Despre aceştia din urmă voi încerca să scriu mai departe.
Mai grav este că începe să acţioneze plagiatul. Latinescul „plagium” se traduce prin „a vinde altora sclavi furaţi sau care nu aparţin vânzătorului”. Semantic, plagiatul este sinonim cu furtul. Artişti mari au făcut copii după înainte-mergătorii lor, dar s-au oprit şi au creat fie un stil propriu, fie o creaţie de sinteză.
Sunt cunoscute eşecurile unor emuli ai lui Brâncuşi – Irina Codreanu este cel mai notoriu exemplu – sau ai lui Ciucurencu. Mai grav este când plagiatorul cochetează cu cinci-şase artişti pe perioade mai lungi, total diferiţi stilistic şi „vând altora sclavi furaţi”. Cumpărătorul neavizat este de acum găzduitorul unui furt. Cu cât pseudoartistul este mai matur cu atât abilitatea de a „fura” îl face să devină mai nociv. Lipsa de cultură a celor care-l cumpără sau doar îl admiră îi favorizează facila ascensiune într-un top al ignoranţei.
Am dat mai sus exemple din situaţii prea clare. Nenorocirea este că în România acest tip de furt este posibil la scară mai mare, pentru că gradul de contact cu operele autentice este la începutul scării de măsurare.
Lipsa unor cronici de specialitate (scrise de specialişti) din revistele de cultură măreşte gradul de confuzie şi favorizează acest tip de infracţiune. Dacă la vârsta de 35-40 de ani nu ai reuşit să te „desprinzi” de „maeştrii tăi” e momentul să faci altceva. Nu mai „vine“ nimic din urmă, devii tot mai comod şi cu gândul meschin de a te îmbogăţi semnând opere „făcute“ şi nu create (nu ştiu, dar cred că era mai cinstit un pictor argeşean care scria pe lucrare „făcut de…“).
Poate nu sunteţi de acord cu mine, este dreptul dumneavoastră. Mi-aş permite totuşi o comparaţie alimentară: de ce preferaţi surogatele de cafea când există cafeaua adevărată, indiferent de marcă. Mergeţi în muzee şi veţi întâlni opere de artă autentice. Surpriza că actul comunicării este real şi emoţiile vor fi pe măsura aşteptărilor vă provoacă să repetaţi aceste vizite. Albumele de artă sunt doar informative, operele de artă sunt formative. Adevărata educaţie artistică se face în muzee şi expoziţii. Numai după ce aţi văzut sute sau mii de lucrări puteţi emite judecăţi artistice, aşa că nu mai acceptaţi plagiatorii.
Dacă nu poţi avea în casa ta un Turner, Monet, Pissaro, Klimt, Mondrian, Pollok sau oricare artist mare, vei fi fericit când, cu bani relativ mai puţini, te vei bucura estetic în faţa unei opere autentice dintr-un muzeu de artă. Încercaţi!