Generaţia ’80 este un concept apărut relativ târziu, în raport cu o realitate literară deja exprimată, care acoperă două, de fapt, realităţi artistice diferite, cu mult mai puţine convergenţe decât se acreditează. Ea asimilează în acelaşi întreg proza şi poezia autorilor apăruţi în jurul anilor 80, deşi actul de botez al optzecismului este aproape unanim recunoscut ca fiind „Desant ‘83”, antologia de proză coordonată de Ov.S. Crohmălniceanu a autorilor trecuţi prin cenaclul „Junimea”. Prefaţa nu reprezintă nici pe departe un manifest literar, profesorul Crohmălniceanu mulţumindu-se cu reliefarea a ceea ce aduce nou fiecare autor antologat în literatura epocii. Textul prezentat ca manifest de către cei trei Gheorghe –Iova, Ene, Crăciun –lui Matei Călinescu nu a apărut nici atunci, nici acum. Despre el, cei trei doar au făcut referire ori au povestit episodul întâlnirii lor cu profesorul şi criticul Matei Călinescu. Prefaţa lui Mircea Nedelciu la romanul său „Tratament fabulatoriu”, deşi teoretică şi teoretizantă,  face corp comun, în opinia mea, cu paginile romanului şi trebuie analizat strict în raport de întreaga construcţie romanescă, iar nu ca manifest literar. Tot astfel trebuie percepute şi paginile teoretice ale lui Gheorghe Crăciun.
Revista „Vatra” îl numeşte pe Gheorghe Iova guru al generaţiei. Admirabil teoretician, Iova şi-a răspândit cu generozitate ideile iar mulţi şi le-au însuşit uitând a menţiona sursa. Însă un text  al generaţiei, al numirii cu exactitate a ceea ce şi-a dorit generaţia sa, nu avem nici de la el. Ca şi în cazul lui Crăciun, demersul său teoretic se apleacă în primul rând asupra propriului text. Scrierea, de-scrierea, montarea, de- şi re-montarea, procesul şi actul, fragmentul şi întregul coexistă în „texte Iova” astfel încât este dificil să separi manifestul de aplicaţia sa practică.
În fine, receptarea critică a „Desantului” a fost cariată de politicile de grup (disputa „roşilor” de la „Luceafărul” contra „albilor” de la „România literară” face victime colaterale şi azi, după aproape trei decenii), de prudenţa necesară şi obligatorie în epocă şi de quasiimposibilitatea de a înţelege ce este cu adevărat cu această nouă generaţie din simpla parcurgere a unor texte, selectate –unele – pentru ca antologia „să treacă”. „Desant” a fost evaluat în interiorul canonului – literar – pe care îl nega, astfel încât creionul critic a subliniat numai ceea ce se supunea lui, ceea ce era în tradiţie şi nicidecum în ceea ce diferenţia. Lectura „Desantului” şi mai apoi a cărţilor publicate de desantişti a fost una de re-cunoaştere şi nu de cunoaştere. Multe dintre judecăţile de valoare sau prognozele din epocă sunt azi jenante prin oportunismul lor. Mai jenant este că ele se perpetuează devenind şabloane critice atunci când se scrie despre cărţile autorilor optzecişti.
Înţelegerea fenomenului trebuie să pornească de la noţiunea de text. Dar nu în sens tel-quell-ist, să zicem, ci într-un sens mult mai larg, ca tot ceea ce omenirea imprimă, a imprimat sau va imprima; de la bani la actul de naştere, de la procesul verbal la sonetele lui Shakespeare, de la textul administrativ la textul politic. Literatura este şi ea un text al lumii cu o valoare de întrebuinţare şi cu un cod instituţionalizat de descifrare. Valoarea de întrebuinţare conferă textului o acţiune de tip pragmatic, imediată sau mai depărtată. Din această perspectivă, putem înţelege că niciun text nu este o gratuitate, niciun text nu este inocent. Dimpotrivă, orice text este normativ. Controlul exercitat de către Putere asupra producerii de texte este un control al valorii de întrebuinţare (utilizare, îl numeşte Gheorghe Iova) prin transformarea lor în marfă. Ca şi în cazul generaţiei Neptun din Italia anilor 50, s-a pornit de la refuzul de a tipări, deci de a transforma scrisul, textul într-o marfă. Au fost dispute aprige la fiecare cedare/publicare fie în reviste, fie editorial. „Curtea de aer”, din volumul „Aventuri într-o curte interioară”, este o astfel de cedare prin oferirea de text care să aibă o altă valoare de întrebuinţare decât cea dorită de autorul său, Mircea Nedelciu. Din această perspectivă, întreaga producţie editorială din acea vreme era considerată a fi un compromis, literatura fiind o valoare adăugată puterii care folosea în scop propriu orice text tipărit.
Textul se delimita de literatură şi se opunea ei. Era vorba de o de-literaturizare prin atacul la câteva stereotipii care funcţionau atât în atitudinea faţă de literatură cât şi în practica ei, dar şi în evaluarea critică: literatura e subiect, scrisul are un autor impersonalizat, creaţia este inspiraţie şi are un ce inefabil, evaluarea se face în funcţie de genuri. Textul propunea: limbajul (într-o nouă sintaxă şi exonerat de servituţile „literaturizării”), fragmentul (şi fragmentarismul ca reacţie împotriva pre-semnificaţiilor), destructurarea (dreptul realităţii de a fi privită, percepută multiplu, nu mecanicist), autorul (actant al textului şi nu personaj al propriei ficţionalizări), abolirea genurilor. Raţiunile editoriale au pus etichete „proză scurtă”, „roman” pe primele cărţi ale acestor autori, iar critica le-a analizat conform etichetei. De aici, pedalarea excesivă, în comentariile critice, pe aspectele formale, acuza de „eseism”, de „teoretizări”, iritări în faţa intervenţiei directe a autorului în textul său şi mai ales a demontării mecanismului care produce textul, acuza feroce de lipsă de epic.  Remarc că, în decurs de 35-40 de ani, toate acuzele s-au convertit în calităţi la alţi autori decât la cei optzecişti şi s-au comunizat până într-acolo încât raportările istorico-literare sunt abolite şi considerate a fi inoperabile pentru că, aşa cum spunea un tânăr critic, „pe cine mai interesează ce-a fost înainte de 89?”
Poezia asimilată optzecismului nu iese din canoanele de a face poezie, tocmai pentru că în teoria şi practica sa nu şi-a modificat atitudinea, nu a purces la o înnoire radicală ci s-a instalat, cu alte tehnici, alt limbaj, altă viziune în interiorul conceptului de poezie. Ea rămâne cantonată în principiul lui „ce spune” şi nu al unei transformări al lui „cum se spune” în semnificant.
Ideologic, „proza” –mă văd nevoit să pun ghilimele de rigoare – îşi află rădăcinile în mişcările studenţeşti ale lui ’68 (de la revolta împotriva lumii ca sistem, a satului global, a alienării fiinţei umane, a rupturii dramatice între generaţii, a dezrădăcinării la centrarea pe redescoperirea corpului) în timp ce poezia în mişcările hippies (abstragerea din mediul sufocant al oraşului şi al lumii tehnologizate, provizoratul ca libertate, arta străzii şi arta de stradă, transmiterea mesajului direct – cel mai adesea pus în muzică – nu mediat de carte).
În ciuda încercărilor repetate de a acredita noi şi noi generaţii – după ‘90 ele s-au succedat cam din zece în zece ani, fiecare critic cu ambiţie de lider decretându-se mentor al unei noi generaţii -, ele nu sunt decât variante, explorări, diversităţi ale generaţiei, ale singurei generaţii apărute în ultimii 50 de ani în literatura română = cea optzecistă.