“Omul desăvârşit se uită pe sine întru atât încât nu mai ştie dacă are organe şi simţuri. Se ţine departe de praful şi noroiul acestei lumi, departe de ocupaţiile oamenilor. El acţionează fără să gândească, guvernează fără să domine.” (Înţelept chinez)    

Va părea multora o impietate alăturarea acestor nume, dar, fiindcă suntem la ora adevărului, nu putem vorbi despre ceea ce a dat mai rău acest neam fără a vorbi despre ceea ce a dat mai bun: sau invers, pentru că numai  cunoscând adevărul în întregimea lui ne putem cunoaşte şi, astfel, gândi cu temeinicie asupra unui viitor ce îşi arată răspântiile.    
Desigur Noica va fi deocamdată, statistic vorbind, mai  puţin cunoscut decât Ceauşescu, aşa cum Heidegger e mai puţin cunoscut decât Hitler, iar Berdeaev decât Stalin. Tocmai de aceea este foarte important să nu lăsăm răul în faima lui, ci să-l cumpănim cu binele. Dacă istoria noastră ar consemna doar “epoca dictatorului”, ea n-ar putea să explice cum binele se dezvoltă laolaltă cu răul, în ciuda lui chiar, aşa cum mugurii rezistă iernii ca să se deschidă în primăvară. Dar ar fi, de asemenea, o lipsă de probitate morală să nu ne asumăm răul ca al nostru şi să vorbim doar de frumos şi bine, încercând să uităm că şi el, răul, ne  reprezintă. Nu facem asta cu iluzia că vorbele vor opri un rău viitor – Demonii lui Dostoievski n-au putut salva  Rusia – dar ştim că ele pot măcar da o speranţă celor buni şi un imbold celor în cumpănă.