S-a scurs deja un an de la declaraţia din Parlamentul României prin care preşedintele Traian Băsescu a condamnat oficial regimul comunist din ţara noastră, asumându-şi un Raport („Final”?!) redactat de o comisie condusă de Vladimir Tismăneanu. În noiembrie 2007 acest raport, „cizelat” (modificat = corectat) de mai multe ori pe site-ul Preşedinţiei, a fost în sfârşit publicat şi lansat cu ocazia unui prestigios târg de carte.
Cam atât s-a realizat prin tardiva şi sfioasa condamnare a comunismului românesc. Nici una din măsurile adiacente propuse în concluziile raportului nu a fost aplicată. Este drept că s-a vorbit de creşterea indemnizaţiilor foştilor deţinuţi politici şi s-au făcut promisiuni în acest sens, însă proiectul de lege a lustraţiei a rămas un deziderat amânat sine die şi pervertit oricum de variantele diverselor amendamente introduse de parlamentari legaţi puternic, direct sau indirect (citeşte: prin membrii familiilor lor), de trecutul totalitar, iar CNSAS şi-a reluat (sau mai bine zis continuat) vechile procedee de ascundere a adevărului evident şi de spălare a „cadavrelor morale” ale majorităţii personalităţilor publice interne.
Nici partidele politice, nici preşedintele statului nu au progresat absolut deloc. Astfel, au fost păstraţi în funcţii înalte sau chiar propuşi pentru unele şi mai importante aceiaşi oameni „pătaţi” prin trecutul lor politico-securist. Vezi, de pildă, avansările militare ale unor ofiţeri superiori securişti şi decorările (Antonie Iorgovan, Teoctist Arăpaşu, Dan Iosif) efectuate prin deciziile „prezidentului anti-comunist” cu dosar distrus/dispărut, dar înregistrat nominal şi numeric în scriptele Securităţii din Constanţa, cel puţin, căci la SIE şi la SIA nu s-a găsit nimic… încă.