Domnule Virgil Diaconu, m-am gândit  la ceea ce a spus doamna Maria despre poezia „porcoasă” şi mi-am permis să scriu câteva rânduri cu privire la acest lucru.
Poezia are dreptul să fie si porcoasă, mi-am zis. Dar nu în sensul brut al termenului, fad şi şters, perceput de majoritate şi judecat de minoritate.
Poezia este pură şi nu trebuie pătată cu aşa zisa „cuminţenie”, (pe care N. Steinhardt o numea „cuminţenie bleagă”). Poezia este unică, dar nu cred că trebuie să fie înşelată nici de Puritanism, nici ademenită de Barbarism. Un poet care „înjură”, de exemplu, sau care  scrie „porcos” nu este vulgar sau porcos, poate că însăşi realitatea este vulgară cu el, şi atunci el nu face decât să comită acte de feed-back, de empatie, şi să evite procesul de „spirală a tăcerii”, care, ar determina crearea unor minorităţi tăcute şi categorii izolate. Acestea, de teama de a nu fi respinse sau de a nu fi acceptate, vor  consimţi că cel mai bine este să tacă.
Eu cred că Poezia este empatie, este dragoste şi mai ales este seva tuturor dorinţelor, viselor, speranţelor umane. Poezia, aşa cum o percep eu, nu suportă norme sociale, mişcări ideologice, iluzii sociale, nu  gustă şi nu savurează principiile construite de oameni, nu devorează legile perene ale omului. Poezia e atemporală. Convenţionalismul nu îi prieşte. Acolo unde e cuminţenie, autosuficienţă, frică de oameni, de sistem şi de Lege, poezia nu se iveşte, sau, dacă se iveşte  nu apasă  decât pe un click, iar apoi, se pierde în clepsidra veşnică, fără să fi pornit vreodată. Pentru că, odată pornită, poezia se va  deschide celui ce o visează.
Poezia unui om este visul din  trecut sau  din viitor al altui om. Nu cred că Poezia are nevoie de  teamă, de reprimare, de oprelişti sociale sau de cele  aşa-zise oprelişti morale, pentru a fi acceptată şi înţeleasă.
Dar, totuşi, ce e morala în poezie? Sau ce este pentru poezie: „aşa trebuie să…”?
Nu cred că am dreptul să teoretizez pe seama ei. Nu am scris poezie. Când am scris poezie, am rupt imediat foile. Dar simt nevoia să spun că poezia are nevoie să fie liberă şi nesupusă Dictaturii „etice” a societăţii.
Cred că, uneori, poezia poate zace într-un om şi zeci de ani, dar iese dinăuntrul său atunci când  s-a încheiat procesul de  împăcare (cu el însuşi), de cunoaştere, de iertare, de trufie, de laşitate.
Actul de poezie ar trebui să fie un act purificator. Prin poezie ar trebui să ne curăţăm pe noi. Dar această curăţire nu cred că e bine să se realizeze cu teamă, şi nu vine din  fuga de grotesc, vulgar, porcos, neînţeles, anormal, nebunesc, necunoscut, hilar, prostesc.
Cei care nasc poezia, creatorii  ei, o privesc cum se dezvoltă, cum creşte, cum suferă, cum iubeşte, cum se entuziasmează, cum se minunează, dar nu trebuie să ceară „copilului“ lor (poeziei) să fie „cuminte” sau să nu fie „porcos”, când este cazul. Cel mai de preţ lucru  este Libertatea  şi nu virtutea.