Nemţii de odinioară, când nu cântau – un neamţ, ein Gesang –, când nu făceau politică – doi nemţi, ein Partei – şi nu făceau război – trei nemţi, ein Krieg: când nu se umflau cu bere şi cârnaţi şi nu urcau de-a moaca pe Broken hăulind yodl, inventau. Fel de fel şi care mai de care, de se întrebau neamurile când ceva nu mergea precum Arghezi în studiourile de la Buftea: „Da nemţii unde-s?”
Tot aşa, mai acum o sută cincizeci de ani, un neamţ, Möebius pe nume (1790-1868) care se plictisea, tot sucind el o bucată de panglică a inventat banda care-i poartă numele. Năzdrăvănia neamţului e o panglică răsucită cu suprafaţa continuă care, aşa sucită cum e se întoarnă de unde a purces, pe aceeaşi parte. O invenţie care seamănă cu poznele litografice ale altui neamţ – nu ziceam că ăştia n-au stare şi, de cum sunt puşi pe liber, se pornesc pe născocit? – Escher, în care curgând la vale, apele urcă şi în care treptele urcând coboară… Absurdul devenit logic: legea ilogicului pe cale raţională.
Românii au aplicat principiul benzii lui Möebius în politică dându-i o strălucire aparte, mioritică. În ‘89 i-au dat jos pe activişti şi securişti, dar după 17 ani, ce să vezi? La capătul benzii se iţesc aceleaşi mutre. Daţi jos ei se arată tot sus. Se răsuci ea istoria, dar pe daiboj. Plus ca change, plus c’est la même chose! Mare fu Caragiale! „Să se revizuiască, primesc, dar atunci să nu se schimbe nimic. Să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale”. Se întâmplă întocmai cum prevăzuse nenea Iancu: fără a se schimba nimic se mai revizui câte ceva, iar când nu se revizui se mai schimbă câte ceva prin politichia dâmboviţeană.