Talerul cu două feţe

“Pictura nu-i decât morală construită”
    Stehndhal

În numărul 9/2006 al “Cafenelei literare”, răspunzând într-un interviu al revistei luat de poetul Virgil Diaconu, scriitorul Radu Ciobanu face afirmaţia după care “arta este singurul teritoriu cu adevărat liber al lumii”. Frumos zis, bine gândit, numai că după experimentele cultural artistice totalitare ale secolului XX – cel sovietic, cel nazist, cel fascist, cel comunist asiatic, coreean ori chinez, şi cel ceauşist, personal nu mai am nici o iluzie. Arta, în principiu, o fi un teritoriul liber, dar artistul trebuie el însuşi să hotărască dacă şi el doreşte să fie liber sau acceptă să se lase întins pe patul lui Procust al doctrinei politice totalitare, dacă doreşte să hălăduiască în voie prin Câmpiile Elyzee ale artei ori îşi bagă de bunăvoie capul în lesa esteticii oficiale, dacă se supune propriei conştiinţe artistice ori alege să fie sclavul unor idei străine artei.
Există printre romanele scriitorului libanez de limbă franceză Amin Malouf unul foarte interesant intitulat “Samarkand” care răspunde acestor întrebări. Construit, ca şi celelalte romane ale sale, pe un subiect real cu caracter istoric – acţiunea se petrece în lumea islamică a secolului XI, el are la bază povestea a trei prieteni de tinereţe, poetul Omar Khayam, marele vizir Nizam-al-Molk şi pe fondatorul sectei asasinilor de la Alamut, Hassan al Sabah, toate personaje atestate istoric, care îşi jură în juneţe să se ajute reciproc, dar pe care principiile îi vor despărţi mai târziu. Romanul este pentru condeierul libanez un bun prilej pentru a aborda problema libertăţii creatorului, a eticii sau imoralităţii în politică şi a extremismului, fiecare dintre acestea fiind reprezentat de unul din cele trei personaje.
În roman Amin Malouf crează o scenă antologică, cea a poetesei Djahan, iubita lui Omar Khayam, care îi recită sultanului un poem omagial, în care, fără a-i menţiona vreodată acestuia numele, îl asemuieşte cu râul Sogdh ce împrăştie binefacerile sale asupra celor mai vestite aşezări ale lumii islamice, Samarkand şi Buhara, şi care se pierde în deşert pentru că găseşte că nici o mare nu e demnă să-i primească apele. Honni soit qui mal y pense!