Pe parcursul povestirii avatarurilor prin care a trecut ancheta cu privire la cele petrecute cu moştenirea Brâncuşi, am apelat adesea la corespondenţa purtată de mine cu diverse personalităţi sau instituţii. Sper să se înţeleagă corect acest lucru: nu e vorba despre etalarea eu-lui, ci de amplorea întreprinderii, a situaţiei exasperante a cuiva care întreabă până la oboseală acelaşi lucru: unde anume este adevărul? O face prin voce proprie sau incitându-i pe alţii, dar niciodată nu i se răspunde până la capăt şi veşnic este trimis în altă parte.
Ideea anchetei mi-a aparţinut moral, iar purtarea ei a însemnat şi o imensă risipă de energie, de nervi şi chiar de efort fizic. Singurul care s-a angajat trup şi suflet lângă mine în căutarea epuizantă a fost Barbu Brezainu, cel mai vârstnic ca… buletin şi cel mai tânăr sufleteşte. Am fost amândoi în veşnică alergătură şi amuşinare precum copoii, ba depistând o urmă, ba pierzând-o, ba părându-ni-se că am dat de ceva sigur, ba văzând cum „certitudinea” noastră se prefăcea în fum. Mai cu umor spus, căutam o pisică neagră într-o cameră neagră şi am rămas consternaţi că n-am reuşit să punem mâna pe ea. Îi rămân îndatorată profund inimosului şi veşnic entuziastului brâncuşolog Barbu Brezianu că a avut nebuneasca generozitate de a mă însoţi în această căutare, care s-a soldat cu un eşec, deşi azi încă sunt convinsă că adevărul a fost de partea noastră.