Autoportretul tratează de regulă o confesiune prin portret, un semn unic al modelului. Artistul propune spre atenţie un cumul de percepţii, stări, fapte printr-o mulţime de autointerpretări. Introspecţia este profundă. Este un moment sacru în care autorul se „decojeşte” şi ne plimbă prin imaginarul vital în care îşi doreşte să se afle.
Ideea de autoanaliză se naşte din dorinţa (una dintre ele!) de a supune individualitatea ta confirmării lumii exterioare. Ai nevoie de o prezentare a sinelui. Surpriza este mare când descoperi că „EU” apare întregit, perfecţionat, iar unele date devin suspect de adevărate.
În autoportretul pictat asişti la o dezgolire a miezului, o căutare prin descoperire. Există şansa reală de a te aduce pe tine mai aproape de tine. Cu cât foloseşti mai mult amintirile despre tine, cu atât autoportretul devine mai veridic.
Trăsăturile de personalitate afectează percepţia frumuseţii fizice şi atunci asemănarea devine caducă. Trebuie să accepţi „caracterul” pus în valoare prin accente – culoare pe cele două prezentări faţă – mâini.
Autoportretul scoate prin construcţie toate datele psihologice ale artistului. Îngâmfarea, egoismul, narcisismul creează o operă suspect de înfrumuseţată. Opusul lor: încrederea în sine, altruismul, obiectivitatea s-ar putea să „nu placă”, dar evidenţierea acestora creează cu adevărat imaginea sinelui.
Autoportretele realizate la vârste diferite trădează „măşti” de nerecunoscut ale pictorilor-autori.
Acesta sunt eu, în concluzie trebuie să acceptaţi dorinţa de a mă vedea aşa cum vreau eu. Fiinţa umană are trecut, prezent, viitor. Asistăm astfel la o dinamică a eului unde imaginea devine o coerenţă, nu un instantaneu.
Compoziţia, având portretul ca subiect, îndeplineşte şi caracterul timpului istoric în care se mişcă autorul. Modelul pictural este recognoscibil. Artistul îşi pune amprenta pe tot ce creează (firesc, de altfel) şi de aici unele exagerări sau reducţii de formă. Descrierea ca formă de comunicare aparţine mai degrabă fotografiei sau „portretului de aparat”. Zona misterului, atât de prezentă în alte tipuri de creaţie, devine, în cazul autoportretului, fascinantă, analiza spaţiului interiorităţii apare ca o evidenţă.
Autoportretul (diferit totuşi de autobiografie) este marcat de emoţiile unor dezvăluiri. Autorul comunică afectiv cu scopul firesc de a-şi crea testamentul artistic prin imagine – testament ce este încărcat de o observaţie sinceră asupra eului. În aceste condiţii, cele două compartimente ale vizibilului (faţa şi mâinile) pot alcătui un blazon, o tradiţie.
Portretul incomplet, realizat prin fotografie, este în concurenţă cu complexul autoportret. Eliminarea accidentalului şi mişcarea consistentă în spaţiul interior probează forţa de autoanaliză a artistului.
„Citirea” acestei forme de comunicare necesită din partea privitorului o pregătire de acceptare. Trebuie să doreşti să intri sub pielea unde se ascund atâtea pasiuni, drame, emoţii. Intri în spaţiul intim al artistului, spaţiu care altfel presupune o izolare de nepătruns. Totul devine mai incitant. Descoperi „lumea” unde se piteşte creatorul, care încearcă de multe ori să rupă legătura cu exteriorul. Poate să viseze sau, de ce nu, să schimbe o lume.
Nimeni nu este mai bun sau mai rău, nu există persoane egale între ele. Fiecare este UNIC.