Un fluture mare, grăbit să zboare, într-o după-amiază de vară care nu-l va părăsi niciodată. Toate celelalte îşi vor întoarce în timp faţa de la el, e în firea lucrurilor. Nu însă şi aerul greu, agăţat de aripi, prizonier între cer şi pământ, luminând întotdeauna dinlăuntru, orice şi pe fiecare – străzi mici şi case vechi, câte-o mahala inutilă, cuiburi de păsări moarte de mult, coji de pâine uscată, arbori şubrezi, sprijinind cu o energie din altă lume ruinele unui pod peste care nu mai trece nimeni, oale, ulcele, gutui şi pere, spectacolul atât de feminin al unui vas cu margarete (începutul şi sfârşitul tuturor poveştilor de pus pe perete), feţele grave sau suave ale străinilor, dar mai ales ale prietenilor, care nu zâmbesc niciodată, care numai presimt ce vine de dincolo, ce pleacă de aici.
Mihai Coţovanu este acest aer şi, culmea, şi acest fluture care-l traversează. Pictorul ieşean, absolvent al Academiei de Arte George Enescu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi al Societăţii Culturale Junimea, a expus la Piteşti, la Biblioteca Judeţeană Dinicu Golescu, în perioada 15 iulie – 6 august.
La 43 de ani, Mihai Coţovanu consideră că şi-a înţeles adevărurile. Trăieşte din ce pictează, iar acum vrea să înveţe filosofie. Cu caiet, cursuri şi profesori. A venit de la Iaşi cu o maşină închiriată, a dormit prost într-un hotel din centru, a adus nişte vin tare, care-ţi face ochii să plutească, şi ei cumva fluturi, a plecat în grabă după vernisaj, cât pe ce să piardă autobuzul, a simţit (mi-a spus la telefon) ostilitatea politicoasă a colegilor profesionişti din Argeş, nu şi-a explicat-o, dar, în fond, nimeni nu este perfect, nici chiar domnul Coţovanu.
Expoziţia de la Piteşti este cea de-a 39-a, personală. Musteşte de linişte. Nu emană linişte, ci musteşte de linişte, am scris bine. Pentru că, dincolo de liniile desenului – fie că-i vorba de peisaj, de natură statică sau de portret – materia groasă, păstoasă ţine în braţe o stare de spirit. Ai zice că-i aşteptare, este şi aşa ceva, numai că tensiunea iniţială se dizolvă aproape instantaneu, pe măsură ce ochiul ajunge să acopere compoziţia. Liniştea lui Mihai Coţovanu vine dintr-un soi de acceptare, de complicitate senină cu fiecare regn în parte, cu toate cele cunoscute şi necunoscute. Suntem mai mult decât se vede, decât se ştie, mai mult chiar decât se poate imagina.