De ce mi-e atât de bine cu Mara Diaconu?

Mara vegetalului în plină expansiune. Mara culorilor tari şi-a fantasmelor cu rădăcini în realitatea de sub paşii noştri, o realitate atât de la îndemână, că nici îndrăgostit, nici nefericit n-o mai vezi.
Mara cea solară, Mara caldă şi dulce, misterioasă şi nemărginită. Mara unei memorii organice, în care au încăput şi încă mai încap toate amintirile, întâmplate sau  doar imaginate, ale fiecăruia în parte. De la cele foarte roşii, congestionate, exotice până la a nu mai şti cine şi de unde vine şi până la subţirimea de vânt a mărarului crescut la întâmplare, visând la pietrele din depărtare ca la destinul lor conceput în alte date.
Expoziţia din luna mai, de la Galeria Metopa, a Marei Diaconu este, în cea mai curată accepţiune, POEZIE. Redescoperiri/ Nervuri afective trece pragul taberelor de creaţie de la Aninoasa, Godeni, Breaza şi Voina, cu fermitatea, dar mai ales cu voluptatea desenului viguros, dinamic, îmbătat de propriile posibilităţi, de transcenderea propriilor limite.
Am fost, ca de obicei, prezentă la vernisaj. Şi voi mai trece prin expoziţie, tot ca de obicei, de două ori pe săptămână, pentru că am nevoie să-mi întâlnesc sufletul. Trăiesc în România şi am nevoie de medicamente. Scriu despre mine şi despre alţii, mănânc din mine şi mă las devorată de ceilalţi, or asta nu poate ţine la infinit. De-aceea trebuie să existe Mara Diaconu: ca să visez cu visul ei, ca să fiu senzuală cu senzualitatea ei, ca să mă pierd în carnea vederii ei, carne de păduri şi de poteci vălurite, de organe genitale de floare dedată tuturor jocurilor şi frumuseţilor permise în această dimensiune existenţială.

2010-05-06T16:00:00+03:00