Şi fotografia poate deveni
un „observator” al luminii…

Nu am scris niciodată despre fotografie, însă acum desluşesc în lucrările lui Marius Iosif încercarea unui pasionat de lumină care intenţionează să suplinească nevoia de spaţiu pictural cu un „altceva”.
Scriitorul Marius Iosif, atât de preocupat în lucrările sale despre sacru în lumea contemporană, propune o întâlnire cu metafizica în fotografie. Fotografiile lui se dezvoltă serial, începând cu ipostaze diurne, dar şi cu probleme ce frizează neliniştea unor posibile desfăşurări spirituale (culorile alese pot sugera stări de aşteptare, de împlinire, de nelinişte, dar şi de linişte).
Fotografia poate deveni (sau, mai degrabă, redeveni) o perfectă creatoare de esenţă – Omul este tentat să se apropie de o lume care să-l „primească”, să-l înţeleagă şi totodată să-i „răspundă” de foarte multe ori la întrebări. Se poate găsi într-un peisaj şi altceva decât pitorescul. Şi atunci Marius Iosif vizitează natura – peisajul cu intenţii de dialog. Caută (şi găseşte) în concret mult mai multe răspunsuri la spiritualitate.
Sensibilitatea domniei sale este vizibilă în memorarea unor locuri în care a păşit, copil sau matur, şi care îi dă posibilitatea (măcar parţial) de a regăsi timpul pierdut în toată frumuseţea lui.
Marius Iosif a fotografiat locuri, în ore, zile şi anotimpuri diferite, în speranţa găsirii… nevăzutului, acel dincolo de imagine pe care-l caută pictorii (poate mai apropiat de pictura chineză decât de cea europeană).
La domnul Iosif, fotografia capătă un caracter mistic prin solicitarea „adevărului”. El nu este un scormonitor de instantanee – de spectaculos – ci, mai degrabă, îşi alege cu grijă „temele”, considerând fotografia ca o spiritualizare – o posibilitate de comunicare cu un limbaj propriu.
„Fotograful” Marius Iosif are răbdare, ca şi natura de fapt, să se facă dimineaţă, să răsară soarele, să se împlinească sau să apună. El ştie că există un cadru compoziţional, care are verticale, are orizontale, că există planuri vizibile, dar şi invizibile, căutând ceaţa (sau aburii) ca aliat, în dorinţa de a comunica cât mai bine relaţia om – natură – frumuseţea ca atare. Chiar dacă fotografia este un mijloc oarecum mecanic de expulzare a unor acumulări, la domnul Iosif ea trădează un îndrăgostit de pictură. El foloseşte la maximum „elementele” de limbaj găsite în natură, lumina şi umbra, verticalitatea copacilor, razele de soare, „estompa” atât cât îi permite tehnica, clarobscurul, caldul şi recele, cantitatea etc.
Trebuie să remarc aici speranţa domniei sale vizavi de fotografie, că ea poate să-l readucă pe om în faţa Naturii (dar şi în interiorul ei). Toţi artiştii, când au momente de cumpănă în creaţia lor, se reîntorc la Mama Natură. Mama Natură oferă foarte multe cărări, dar ne roagă să le găsim pe cele hărăzite nouă sau nu?!
                    

2010-01-06T16:00:00+02:00