Un artist la 48 de ani este deja profesionist şi nu poate fi separat de contextul în care s-a format. Daniel Preduţ se poate considera un om fericit, care a avut în perioada de formare doi mentori de mare calitate: Gheorghe Pantelie şi Mihai Horea.
El a reuşit să priceapă rosturile culorii mult mai repede decât colegii de generaţie şi să se apropie de suprafaţă cu o pregătire şi respect demne de un pictor. Tratarea în relaţie bidimensională îl trădează pe Preduţ, ca pe un adept al lecţiei primite, mai ales de la Mihai Horea, relaţie care rezolvă problema perspectivei cu un alt soi de „adâncimi”.
De fapt, aşa-zisele adâncimi ajung la Daniel Preduţ doar sugestii calde şi reci, care păstrează în plan o mulţime de considerente filozofice despre viaţă, dar şi despre universul în care “se învârte” aceasta.
Pictorul propune un incomod (pentru cei mai puţin dispuşi să-l citească), dar foarte „avangardist”, tip de comunicare esenţializat până aproape la „dispariţie”.
Compoziţiile sale au darul de a se desfăşura într-o atentă reţea de pătrate care se mişcă şi se susţin cromatic în funcţie de locul unde se află în „tablou”. Nu este nimic descriptiv în opera lui Preduţ: „totul” este realizat din calităţi ale oranjului, verdelui, roşului şi galbenului.
Acest dans creat de pictor, susţinut de o muzică în surdină, te poate conduce „oriunde” şi mai ales „oricând”. Lipsa indicaţiei timpului transformă pictura lui Preduţ în dialog cu metafizica.
Intenţionat, operele sale nu au titluri, tocmai pentru că Daniel Preduţ ne vrea părtaşi la denumirea unui demers, deloc hedonic. Plăcerea estetică rezultată din „lecturarea” expoziţiei (panotată excelent) de la Metopa ne oferă, ca o doctorie bună, „leacuri” pentru maladii spirituale, de care, vai, suferim atât de mult şi pe care nu le cunoaştem.
Pictura lui Preduţ va deveni foarte curând din ce în ce mai eliberată de o dublă comunicare (mă refer aici la simplificarea formei de prezentare). „Lanţul” în care s-a aşezat pictorul este un lanţ ce-şi doreşte separarea de „zale” accidentale, care trimit culoarea la origini, mai degrabă fizice decât spirituale.
Daniel Preduţ are disponibilitatea unui om care a înţeles că nu se pot amesteca lucrurile de genul „lasă că merge şi aşa”, neacceptând, ca şi foştii săi profesori, compromisuri. Pictorul are menirea de a dialoga cu „vorbe” care aparţin numai picturii: culorile.
Folosirea elementelor de limbaj, care produc efecte spaţiale de tipul perspectivei liniare, nu-i este proprie lui Preduţ. El a înţeles că trebuie să-ţi construieşti cu răbdare, un drum pavat cu tot ce este mai bun, pentru a rezista la toate intemperiile (vezi modele artistice).
Paleta unui pictor reprezintă un laborator greu de transferat pe pânză. Preduţ reuşeşte să obţină redimensionarea elaborată pe suprafeţele mici ale paletei sale prin sisteme mai degrabă matematice. O matematică (geometrie) ce creează suficiente relaţii cu afectivul ca să nu devină didactică.
Îl aşteptăm pe Daniel Preduţ cu următoarele expoziţii, care  vor demonstra, sper, că drumul său este cel bine ales.