Despre pictorul Mihai Horea putem declara cu certitudine: nu seamănă cu nimeni – poate doar cu el însuşi. Demersul său artistic pare simplu: pătratul raportat la secţiunea de aur. Rigoare şi sensibilitate.
Dacă artistul, născut în 1926, tratează, la începuturile sale de creaţie, suprafeţele, cu obişnuitul (anilor 1950-1960) contrast clarobscur, după 1970 şi mai departe dedică un acerb studiu contrastului de calitate. Acest contrast cromatic este specific picturii, eliminând pe cât este posibil perspectiva şi apelând la bidimensional.
Schimbarea lui Mihai Horea către acest mod de comunicare se datorează în foarte mare măsură contactului cu doi mari artişti contemporani: Mattis Teutsch şi Alexandru Ciucurencu. Prin Mattis Teutsch, Horea cunoaşte teoria bauhausului şi pe Johannes Itten, iar de la Alexandru Cicurencu înţelege că raporturile cromatice pot fi şi altele decât închis-deschis. Contrastul cald-rece, atât de bine stăpânit de maestrul Ciucurencu, îl ajută să înţeleagă posibilitatea eliminării perspectivei scenografice şi înlocuirea acesteia cu adâncimi muzicale, lipsite de zgomote.
Pictorul face o sinteză interesantă între teoria oarecum „germană” a bauhausului, primită prin filiera Mattis Teutsch şi rafinamentul cromatic şi foarte pictural al lui Alexandru Ciucurencu, refuzând în mod clar mimetismul. Este normal să semnalez acest lucru ţinând cont de faptul că „este singurul (sau printre singurii) elevi” ai lui Ciucurencu, care a înţeles teoria contrastelor cromatice, ducându-i mai departe „torţa” fără să-i pastişeze opera.
Artistul începe să refuze „restituirea imediată a lucrului văzut”. Culoarea devine subiect şi îi conduce arta către mentalul privitorului prin rigoare şi fervoare, către sublima muzică a lui „dincolo”, dezvăluie alt tip de frumuseţe, rezultată acum din vizualitatea pură, cu adevărat reformatoare.
Mihai Horea s-a luptat cu „fizicalul” fiecărei culori calde (galben, orange, roşu), aducându-le la rezonanţele propuse de el. Culoarea, care i-a ocupat cel mai mult timpul, a fost roşul, pe care a reuşit să îl tempereze, să îl facă blând şi comunicativ. Un exemplu în acest sens este lucrarea Roşu final. Având un adevărat cult pentru suprafaţă (care trebuie să rămână egală), pictorul foloseşte culoarea, dar numai ruptă cu griul său de aceeaşi valoare. El se fereşte de adâncimi, folosind cu succes lecţia ciucurentistă a perspectivei calorice (cald-rece) şi apelează la caracterul intens sau mai puţin intens al culorilor.
Construcţiile maestrului Mihai Horea pornesc de la figura fundamentală, pătratul. Acesta îşi schimbă intensitatea culorii în funcţie de locul pe care îl ocupă pe suprafaţa organizată prin tăietura de aur. Pictura finală scapă de suportul narativ. El se îndreaptă către o nouă modalitate de viziune, în care plăcerea estetică este totală şi plină de seducţie.
Indiferent de pretextul figurativ care i-a deschis paleta (spre exemplu Ipoteticul portret), acesta nu-i subjugă demersul, ci rămâne undeva între privitor şi lucrare. Îi lasă privitorului plăcerea de a se apropia mai mult mental decât fizic de bucuriile simţite, trăite de artist.
Mihai Horea deschide, ca toţi marii artişti, o pagină (pe care o şi închide) în pictură. Propune o variantă la bidimensional, demonstrând astfel posibilităţile picturii de a comunica prin limbajul său: CULOAREA. Fireşte, el nu este un pictor comod, dar asta nu înseamnă că nu trebuie studiat. Mihai Horea se rupe de postmodernism, propunând picturii propria viziune.