În urmă cu aproximativ 45 de ani l-am cunoscut pe pictorul Ion Vlad, proaspăt absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti. Am rămas prieteni. Remarc acest lucru pentru că în lumea artelor este ceva deosebit să păstrezi o prietenie atâţia ani de zile. Vorbesc despre această perioadă (iată aproape o jumătate de secol) pentru a putea să-l analizez, cât mai aproape de adevăr, pe unul dintre pictorii importanţi ai acestor locuri şi, de ce nu, de nivel naţional.
Ion Vlad face parte din categoria artiştilor meticuloşi, care nu lasă să iasă din atelier „orice” lucrare ce nu nu îndeplineşte standardele de operă de artă. El provine dintr-o şcoală solidă de pictură, filiera Pallady-Ciucurencu, artişti români, colorişti în primul rând, dar şi atenţi la construcţiile compoziţionale ce stau la baza operelor lor.
Ion Vlad, la aproape 68 de ani, nu este „spectaculos”. El nu doreşte să epateze cu orice preţ, drept pentru care propune o abordare „blândă” a indicativului – imediat ce se transformă în plăcere estetică. Pictorul elimină „balastul” din peisaj sau natura statică, opinând pentru comunicare, esenţă. Adică, el foloseşte datele culorilor ca un pictor, ştiind că fiecare dintre acestea au un bagaj suficient de convingător în relaţiile dintre sprafeţe (mici sau mari) pentru a nu fi încărcate cu detalii inutile. Vlad construieşte paleta sa încet, încet, adaugă ca un „zidar” cărămidă după cărămidă, într-o construcţie care propune plăceri estetice, mai degrabă decât hedonice. Indiferent ce subiect are ca suport plastic opera sa, îl tratează cu seriozitatea unui muzician, având grijă la „solişti”, dar şi la zona armoniei. Peisajele rurale sau citadine sunt abordate cu blândeţe de către Vlad, oferind, ca şi în cazul portretelor sau naturilor statice, o „lume” proprie de întâlniri cromatice, „lume” care are un rafinament mai ales în plan sentimental. El este un sentimental demonstrat şi de selecţia tematică făcută: Parisul, „oraşul luminilor”, peisaje cu căpiţe, portretul lui Gică Pantelie, al soţiei, natură statică cu obiecte din propriul atelier, nuduri. Ion Vlad este firesc în exprimare, dar inedit în tratarea tehnică a compoziţiilor. El preferă unghiuri de vedere neaşteptate, alegând zonele care îi rezolvă problemele în primul rând cromatice, cochetând cu contrastele cald-rece, dar şi de culori complementare. Ţinând cont de lecţia palladistă, pictorul nu „încarcă” excesiv pânza cu „materie”, ştiind foarte bine că o operă de artă nu are nevoie de „ţipete” pentru a atrage atenţia. Influenţat în mod fericit şi de maestrul Ciucurencu (în fond unul dintre ce mai mari colorişti ai lumii), Ion Vlad renunţă încet, încet la tot ce este „în plus”, propunând o paletă simplă, dar convingătoare.
Mi-aş permite să-l „cert” pe Ion de la înălţimea celor 45 de ani de prietenie pentru ritmul cu care expune. Trăim într-o lume în care nu avem voie să facem loc impostorilor, de aceea prezenţa lui Ion Vlad pe simezele oricărei săli de expoziţie este necesară, măcar la o distanţă de 3-4 ani.
Pictorul Ion Vlad este un om cu mult bun-simţ artistic, calitate extrem de rară  în aceste vremuri. El a lucrat atât cât să nu „umple” locuri şi timpuri fără acoperire valorică. Opera sa, atât cât este, are loc oriunde, completând o perioadă de creaţie plină de zbucium, de căutări şi mai ales de reluări, de multe ori nefericite, practicată de unii „confraţi”, dornici de afirmări facile.
Mult succes maestre Vlad în continuare şi mai ales „la mai multe expoziţii”!