La cei 52 de ani (o vârstă plină, matură pentru artă), Şerban Popescu „predă” o lecţie aparent cuminte de „meseriaş” (dar seducător) pe simezele galeriei Metopa din Piteşti.
Consecvent cu principiile sale despre rolul „culorii pe formă”, artistul se destăinuieşte în douăzeci de naturi statice, aşezate aproape alfabetic, readucând în discuţie teme ce încă mai pot produce emoţii estetice. Nu vrea să facă pasul către o abstractizare totală, fiind atent la lecţia primită de la fostul său maestru de atelier, Ion Stendl, lecţie care se referă la echilibrul desen-culoare, fără adâncimi scenografice.
Ca orice pictor monumentalist, artistul se apropie de căldura mistică a artei bizantine. El foloseşte un cromatism rafinat şi discret, cu o patină de frescă, dar puternic apropiată de impresionişti (Bonnard, în mod special). Şerban Popescu nu-şi permite inovaţii fără acoperire, folosind compoziţii logic articulate, marcate cu un limbaj plastic esenţializat. Obiectele sale se dematerializează într-o lumină blândă, care, indiferent de subiect, devine elementul principal în comunicare. Construieşte o lume nouă din obiectele de atelier (căni, draperii, oale, fructe, scaune etc.), care capătă forme cu valoare estetică.
Dacă cu ani în urmă pictorul mai cocheta cu nonculoarea negru, acum organizează o paletă dominant albă şi ridică culoarea la sonorităţi muzicale de o armonie plină de bucurie. A părăsit dominantele teroase, fiind tot mai mult atras de zarea culorilor calde: galben, oranj, roşu, dar cu un respect pentru capacităţile acestora de a se complementa cu albastruri, violaceuri sau verzuiuri.
Coloritul său cu rezonanţele mierii are meritul de a produce o permanentă dorinţă de explorare vizuală şi dincolo de senzaţie – naturile sale statice sunt „organizate” compoziţional şi cromatic, lăsându-i artistului dificila sarcină de a le transfera pe o suprafaţă plastică dintr-un spaţiu natural.
În ceea ce face Şerban Popescu se simte o bună cunoaştere, chiar o pedanterie ce trădează în bună măsură pedagogul-artist, care nu vrea să se lase copleşit de mode. Asta nu înseamnă că nu este atent la avangardă, dar fiind un Berbec autentic, se apropie cu paşi mai mici de noile posibilităţi de comunicare.
Discursul său plastic este marcat fericit de plăcerea contemplaţiei; el pune formele în postura de energii estetice, eliberându-le pe cât este posibil de rolul lor uzual. Şerban Popescu este evident preocupat de arta mai puţin „zgomotoasă”, propunând o alternativă cu putere de penetrare lentă şi durabilă.
Pictorul duce de foarte mult timp o luptă pe două planuri: pe de o parte pentru a înţelege rosturile naturii din perspectiva dimensiunii cosmice  (dorinţa de cunoaştere), iar pe altă parte lupta cu propriul orgoliu pentru a rămâne alături de natură, aşa cum ne-a fost dăruită de Dumnezeu. Pare un soi de umilinţă în faţa Mamei Natură (şi este): o înţelegere raţională faţă de condiţia umană.
Postimpresionist din punct de vedere tehnic, Şerban Popescu ne invită pe cărări noi, care par a merge spre înţelegerea unor elemente nevăzute, dar pline de promisiuni.