Ion Pantilie – Dincolo de umbrele lumii acesteia
Recunosc deschis că plăcerea de a-l cunoaşte pe Ion Pantilie este mai mare decât plăcerea de a avea sentimentul că ai intrat definitiv în universul enormelor sale extensii cromatice ca într-o grădină borghesiană a bifurcatelor capcane tematice.
Omul are voluptăţi discursive compatibile cu febrele intelectuale scriitoriceşti şi o naturală ştiinţă a accelerării monologului introductiv prin care te invită să iei act de protocolara dramă a plasticianului care trece în ochii confraţilor de breaslă drept filosof şi în ochii filosofilor drept artizan al unor axiome incontrolabile.
Adevărul este că proximităţile publice au pierdut de multă vreme fie percepţia, fie educaţia de a înţelege că de la o anumită altitudine diferenţierile sunt stupide şi trebuie să facă loc unor accentualităţi convergente care dau conturul compact al unor suprafeţe şi aspiraţii totale. Artistul complet nu este numai pictor sau numai filosof, după cum şi filosoful nu este numai filosof.
Axul falsei dileme trece prin fabulă, pentru că o astfel de problemă ridicată uneori în cercurile cu apetit cultural elitist de corifeii exclusivismelor estetice semnalează un iobăgism mental tradus, prin similitudine, cu nedumerirea catârului care moare de foame şi de sete în faţa jgheabului de apă şi a stogului de paie pentru că nu ştie ce trebuie să facă mai întâi, chinuit şi de foame şi de sete, să se adape sau să rumege, nevoile fiind la fel de puternice şi aparent atât de diferite. Bineînţeles, pentru a continua să vieţuiască, excesiv de analiticul animal de cotigă trebuie să şi mănânce şi să şi bea apă. Lumea lui sau/sau este incompletă şi plină de îngrădituri. Lumea umanizată, plastic, literar, filosofic presupune din capul locului, măcar ca background ideatic, vigurosul şi/şi ca ipoteză a opţiunilor calitative, sintetice.
Ion Pantilie este un pictor incomod şi incomodant. Oripilat de narativ pentru că îl asimilează din rafinament cu zugrăvitul, deconfigurează referenţialitatea şi o aduce în punctul de maximă incandescenţă prin exploziile controlate ale tuşeurilor neutre, căutând echilibrul organic, substanţial al pânzei. Lumina ca element este o paradigmă contrasă, expoziţia susţinută în această perioadă de solitarul vorbitor şi plastician la Galeria Metopa fiind un exemplu şi un argument singular semnificativ în sensul în care se evită, paradoxal, prin rarefiere, abstractizarea obiectelor şi prin opacizarea texturilor excesul de gravitaţie cromatică şi redundanţa simetrică. Privitorului nu i se explică nimic cardinal şi opoziţia spaţială exploatată păşunist de perspectivele reificante care impun volumetrii minuţioase – vedere în exces, eşafodaj greoi, iluzia artizanală a adâncimii, liniştitoarele şi simplistele axe de stabilizare a ierarhiei de parcurgere, lecturare vizuală a pânzei – este dislocată de retroproiecţiile compozite care îşi asigură un alt spaţiu, privilegiat, al unei lumi potenţiale, văzute din interior.
Iconologie şi substanţialism cu denunţarea, de ce nu, a eşecului permanent de cunoaştere a universului prin examen raţional, inutilitatea ritualului gestual de a lovi cu unghia în coaja lucrurilor par a fi obsesiile acestui Goya scandinav, împanicat hieratic din fotoliul sălii improprii din care îşi priveşte lucrările expuse, de umbrele lumii acesteia care s-ar aşeza peste ele.
Într-o lume perfectă, pentru a avea privitorul şi pictorul absolut, atât privitorului cât şi pictorului trebuie să începi mai întâi prin a-i scoate nemilos ochii.
Recunosc deschis că plăcerea de a-l cunoaşte pe Ion Pantilie este mai mare decât plăcerea de a avea sentimentul că ai intrat definitiv în universul enormelor sale extensii cromatice ca într-o grădină borghesiană a bifurcatelor capcane tematice.
Omul are voluptăţi discursive compatibile cu febrele intelectuale scriitoriceşti şi o naturală ştiinţă a accelerării monologului introductiv prin care te invită să iei act de protocolara dramă a plasticianului care trece în ochii confraţilor de breaslă drept filosof şi în ochii filosofilor drept artizan al unor axiome incontrolabile.
Adevărul este că proximităţile publice au pierdut de multă vreme fie percepţia, fie educaţia de a înţelege că de la o anumită altitudine diferenţierile sunt stupide şi trebuie să facă loc unor accentualităţi convergente care dau conturul compact al unor suprafeţe şi aspiraţii totale. Artistul complet nu este numai pictor sau numai filosof, după cum şi filosoful nu este numai filosof.
Axul falsei dileme trece prin fabulă, pentru că o astfel de problemă ridicată uneori în cercurile cu apetit cultural elitist de corifeii exclusivismelor estetice semnalează un iobăgism mental tradus, prin similitudine, cu nedumerirea catârului care moare de foame şi de sete în faţa jgheabului de apă şi a stogului de paie pentru că nu ştie ce trebuie să facă mai întâi, chinuit şi de foame şi de sete, să se adape sau să rumege, nevoile fiind la fel de puternice şi aparent atât de diferite. Bineînţeles, pentru a continua să vieţuiască, excesiv de analiticul animal de cotigă trebuie să şi mănânce şi să şi bea apă. Lumea lui sau/sau este incompletă şi plină de îngrădituri. Lumea umanizată, plastic, literar, filosofic presupune din capul locului, măcar ca background ideatic, vigurosul şi/şi ca ipoteză a opţiunilor calitative, sintetice.
Ion Pantilie este un pictor incomod şi incomodant. Oripilat de narativ pentru că îl asimilează din rafinament cu zugrăvitul, deconfigurează referenţialitatea şi o aduce în punctul de maximă incandescenţă prin exploziile controlate ale tuşeurilor neutre, căutând echilibrul organic, substanţial al pânzei. Lumina ca element este o paradigmă contrasă, expoziţia susţinută în această perioadă de solitarul vorbitor şi plastician la Galeria Metopa fiind un exemplu şi un argument singular semnificativ în sensul în care se evită, paradoxal, prin rarefiere, abstractizarea obiectelor şi prin opacizarea texturilor excesul de gravitaţie cromatică şi redundanţa simetrică. Privitorului nu i se explică nimic cardinal şi opoziţia spaţială exploatată păşunist de perspectivele reificante care impun volumetrii minuţioase – vedere în exces, eşafodaj greoi, iluzia artizanală a adâncimii, liniştitoarele şi simplistele axe de stabilizare a ierarhiei de parcurgere, lecturare vizuală a pânzei – este dislocată de retroproiecţiile compozite care îşi asigură un alt spaţiu, privilegiat, al unei lumi potenţiale, văzute din interior.
Iconologie şi substanţialism cu denunţarea, de ce nu, a eşecului permanent de cunoaştere a universului prin examen raţional, inutilitatea ritualului gestual de a lovi cu unghia în coaja lucrurilor par a fi obsesiile acestui Goya scandinav, împanicat hieratic din fotoliul sălii improprii din care îşi priveşte lucrările expuse, de umbrele lumii acesteia care s-ar aşeza peste ele.
Într-o lume perfectă, pentru a avea privitorul şi pictorul absolut, atât privitorului cât şi pictorului trebuie să începi mai întâi prin a-i scoate nemilos ochii.