Vom avea un an Grigorescu?
În 1907, când steaua cea nouă a sculpturii universale, Brâncuşi, începea să se înalţe pe bolta artei, steaua picturii româneşti, a lui Grigorescu, apunea. Moartea unuia era compensată de naşterea artistică a celuilalt; o nouă viaţă şi un nou destin artistic luau locul celorlalte. Ştafeta artei româneşti trecea dintr-o mână în alta, de la întâiul pictor modern la cel dintâi sculptor modern. Dacă pictura lui Grigorescu a influenţat arta dintre hotarele, încă nerotunjite, ale României moderne, sculptura lui Brâncuşi a depăşit strâmtul areal românesc, le-a trecut şi pe cele europene iradiind în spaţiul universal al artei. Însă era necesar să existe precedentul pentru ca acest pas uriaş al spiritualităţii româneşti să fie făcut. Iar precedentul se numea Grigorescu.
Ştiu oare culturnicii de azi, simt ei oare importanţa acestui schimb de generaţii? Au ei, oare, idee de faptul că la 15 al lui Florar se împlinesc 169 de ani de la naşterea lui Nicolae Grigorescu (n. 1838 – m. 1907, la Câmpina), iar în luna lui Cuptor, la data de 22 iulie, se împlinesc 100 de ani de la dispariţia pictorului? Cifra comemorativă ar impune manifestări pe măsura staturii celui dintâi pictor de şevalet autentic de la noi, cel care a deschis uşa modernităţii în arta culorii. După un tipic încetăţenit în anii din urmă, anul 2007 ar fi trebuit să fie declarat anul Grigorescu, după cum 2001 a fost decretat anul Brâncuşi, iar 2002 anul Caragiale. În vederea acestui mare eveniment, instituţiile de profil, editurile şi Ministerul Culturii şi Cultelor ar fi trebuit să-şi croiască din timp proiecte: Muzeul de Artă al României să organizeze o retrospectivă care să-i pună în evidenţă calităţile; să se organizeze o expoziţie de desene Grigorescu, artă în care a fost de multe ori superior picturii; să se editeze un album de artă cuprinzător, bine documentat şi adus la zi asemeni celui dedicat lui Andreescu de Radu Bogdan;