Simon Spierer, un colecţionar care îşi alcătuieşte colecţia după un tipar obişnuit, ne oferă o mică etapă din multele frământări volumetrice ale secolului 20. Colecţia sa, numită „Pădurea de sculpturi”, acoperă o perioadă de aproximativ 7 decenii (1927-2004), cuprinzând numele unor artişti notorii, începând cu Constantin Brâncuşi, Alberto Giacometti, Henry Moore, Hans Arp ş.a.m.d., care sunt reprezentaţi cu câte o singură lucrare predominant verticală – de aici, şi nu numai, numele expoziţiei!
Expoziţia (colecţia) pare mai degrabă un „salon” de sculptură în care 39 de sculptori stau la taclale într-un spaţiu destul de strâmt, dar larg prin diversitatea demersului artistic al fiecărui creator, mai puţin previzibil pentru un specialist.
Dacă Pasărea în spaţiu a lui Brâncuşi dialoghează „peste rând” cu Micul bust al lui Diego pe o coloană, celelalte lucrări aşteaptă să intre în filozofia acestui joc al istoriei artelor plastice, cu răbdare şi într-o nefirească linişte.
Sincer, nu am recunoscut multe din propunerile colecţionarului Simon Spierer, dar cred că acest lucru m-a incitat şi mi-a întărit încă o dată convingerea că arta are atâtea posibilităţi de exprimare încât plăcerea estetică trebuie să fie pentru toţi o necesitate, o dorinţă…
Am văzut (şi revăzut) expoziţia fără să fiu avizat (asta şi datorită organizatorilor, care au fost foarte „săraci” în enunţarea ei); am venit să văd, cu spiritul, modalităţi de comunicare, a căror diversitate aproape că acoperă perioada în care au fost create.
Am fost fascinat de pulverizarea în spaţiu vizibil, dar mai ales invizibil, a „păsării” lui Brâncuşi. Mă tem ca ea să nu lezeze portretul lui Diego (fratele lui Alberto Giacometti), care pare deopotrivă fragil şi puternic în vârful unei coloane-suport.
Trec printre „coloanele”-copaci ale lui Ioannis Avramidis, Sebastian Kito, Michael Croissant, Bruno Romeda, Louise Burgeois sau Arnaldo Pomodoro, dar mă surprind privind (a nu ştiu câta oară) la „zborul” din „Pădurea de sculpturi” al lui Brâncuşi (Pasărea în spaţiu). Refac traseul, apoi urc la mezanin şi găsesc un Henry Moore (Figură trei sferturi: linii), care nu mai este acelaşi sculptor pe care îl cunoscusem în anii studenţiei. Lângă el, unul din părinţii suprarealismului, André Masson (Femeia-copac), dar privirea fuge din nou în „Pădure” unde dialogul Brâncuşi-Giacometti continuă, unde legile materiei se refac (sau se fac?).
Are de toate această „aglomerare” – Idol (Hans Arp), Femeie (W. Turnbull), Mesager (Isamuu Noguchi), Licorn (Daniel Spoerri), umor  (Puşca domnului S, autor Harald Fernagu) –, toate supravegheate de pe un perete de singura lucrare de pictură din colecţie „Taigan şi Wedma cu stăpânul lor” (Andy Warhol), de fapt un portret compoziţional al lui Simon Spierer.
Toate acestea, precum şi faptul că „cineva” s-a gândit să ne facă un rezumat a ceea ce s-a întâmplat în lumea artelor vizuale de unde noi românii am lipsit atâta timp (aproape viaţa unui om!) recomandă expoziţia ca pe un eveniment ce nu trebuie să-l rataţi.

* Expoziţia „Pădurea de sculpturi”, Muzeul de Artă Contemporană, găzduit de Parlamentul României, Bucureşti.