Salvador Dali, inventatorul „metodei paranoiei-critice”, cum îşi autodefinea viziunea artistică, a fost suprarealistul suprem. Aflat într-o „continuă erecţie intelectuală” (apud Dali), a creat imagini dintre cele mai absurde şi mai incitante pentru amatorii de rebus imagistic suprarealist cu ceasuri moi ca de cocă, cu elefanţi pe picioare de păianjen, cu girafe în flăcări şi altele asemenea. Prin viziunea lui onirică, Dali părea artistul cel mai puţin probabil să facă apel la modelul antic sau să-l evoce în vreun fel. Autorul frământului de forme iraţionale precum cele din „Spectrul Sexapealului”, din „Toamna canibală”, în care elementele se autodevoră, a bizarului tablou „Enigma lui Wilhelm Tell” şi a multor altora de acest fel, a pictat totuşi celebra „Venus cu sertare” şi a modelat cunoscuta „Venus-girafă”, reluări în manieră suprarealistă a arhiadmiratei „Venus din Milo”. În „Venus cu sertare”, diversele fragmente anatomice ale statuii – sâni, abdomen, genunchi – sunt imaginate ca nişte sertare pe jumătate trase. Ce anume se ascunde în aceste sertare, habar n-avem, bănuim că mai degrabă sunt goale, agnosticismul fiind, pe lângă alte componente ale creaţiei daliniene una dintre obsesiile sale (vezi „Simbol agnostic”). În locul în care ar fi trebuit să se afle sertarul din frunte se cască însă vidul.