Ion Sălişteanu, omul şi artistul
(1929-2011)

Deşi o tristă experienţă personală m-a învăţat că talentul nu este neapărat însoţit de calităţi morale şi omenie – lumea artelor şi literelor este plină de orgolii şi egoisme, adesea feroce -, continuu să cred cu tărie că etica şi estetica, frumosul şi moralul nu pot fi despărţite. Sau că, parafrazându-l pe Malraux, arta nu se face doar cu morală, dar nici în absenţa ei. Trebuie să mărturisesc că, excepţie făcând câteva personalităţi, arareori mi-a fost dat să văd ambele însuşiri întrunite în aceeaşi persoană. Ion Sălişteanu le-a avut din plin pe amândouă şi de aceea mi-a fost drag de el.
Ca artist, l-am urmărit de prin 1970 şi până în fatalul ceas al dispariţiei sale. Cu toate că opţiunile mele în materie de pictură sunt altele, felul său de a picta m-a atras, mă impresionează în arta sa spontaneitatea şi nonşalanţa. Nici realistă, nici total desprinsă de realitate, pictura sa are ceva confortabil pentru ochi şi suflet, atmosfera din pânzele lui fiindu-ţi oarecum familiară. Deşi totul este pus acolo unde se cerea să fie, artistul n-a suferit de obositorul spirit scolastic cu care alţi pictori, mai puţin dotaţi, fac demonstraţii. Spontaneitatea sa nu se îngemănează cu superficialitatea, ci e dovada totalei libertăţi şi a lipsei de prejudecăţi în materie de artă. I-a dat Domnul harul echilibrului şi al artei făcute fără caznă. Arta a fost pentru el scop şi finalitate a vieţii.