Nu pot spune cu precizie când anume şi-a făcut intrarea în tematica picturii europene odalisca, ştiu doar că până  în pragul perioadei romantice în arta bătrânului continent nudul feminin deţinuse întâietatea de la Renaştere încoace. Există nenumărate nuduri admirabil pictate, dar cele mai frumoase incontestabil sunt cele pictate de Tizian, Giorgione, Velasquez şi Goya. Mirajul Orientului care începuse să bântuie scriitorii şi desenatorii i-a atras şi pe pictori care întotdeauna au imaginaţie bogată şi visează lumea în culori strălucitoare. Lumina, cromatica deosebită şi subiectele inedite le-au stârnit interesul. Plus misterul care îmbrăca lumea feminină cu un văl de nepătruns. Primul care a ridicat colţul acestui văl a fost Dimitrie Cantemir. „ În sistemul sau întocmirea religiei muhammedane”, manuscris redactat de cărturarul moldovean dezvăluia, printre altele, parţial, şi secretele haremurilor, viaţa femeilor închise pe viaţă în cuşca aurită a palatelor sultanilor şi beilor. Din păcate, de la redactarea lui, 1722, manuscrisul a rămas lăcătuit în arhivele ruseşti până în 1977 când istoricul Virgil Cândea, după destule pingele rupte şi multă osteneală, l-a tradus şi publicat în limba română.
Termenul de „odalisce” (provenind din turcescul „odaie”) desemna o sclavă din harem şi, prin extensie, orice femeie din harem. Echivalent al termenului de odaliscă, se mai foloseşte şi cuvântul „cadână”. „Harem” în limba turcă, ne dumireşte Cantemir, înseamnă loc interzis sau altar interzis, în orice formă el exprimând interdicţia accesului. Haremul avea la bază gineceul grec transformat de turci în temniţă poleită, straşnic păzită de eunuci, unde nu exista modru nici de intrare şi nici de ieşire. Cu excepţia stăpânului haremului, nimeni nu putea pune piciorul acolo. Singurul contact cu lumea exterioară al nefericitelor erau ferestrele zăbrelite, kafes, prin care puteau privi dincolo de ziduri fără a fi văzute. Ocupaţiile de toate zilele ale odaliscelor, ori cadânelor, erau îmbăiatul, unsul trupului cu uleiuri aromate, împodobitul şi taclalele. Fiecare dintre ele spera că, barem pentru o noapte, va fi chemată în patul stăpânului să-şi aline arsurile ce îi chinuia vintrele. Fiind uneori prea multe, e lesne de înţeles că pârdalnicul foc nu era prea des stins şi mocnea. Ce se petrecea când vreun tânăr nesăbuit pătrundea în lumea bântuită de dorinţe erotice, povesteşte tot Cantemir. După ce poftite de împreunare trupească femeile îl vlăguiau pe june, acesta era omorât şi aruncat în latrină. A intra în harem însemna moarte, dar nici de ieşit din el nu se putea decât tot prin moarte. Haremul şi odaliscele erau în realitate foarte departe de lumea idilică a desfătărilor din 1001 de nopţi aşa cum şi-o imaginau scriitorii şi pictorii. Avea haremul ungherele lui ascunse şi secretele lui sumbre.