Februarie 1999. Întoarsă de-abia de o lună dintr-o excursie în Tunisia, dar încă obsedată de cele văzute acolo – vechile monumente romane de la Tuburbo, Majus, Douga, Kairouan –, de splendidele mozaicuri de la Muzeul Bardo din Tunis şi de la Sousse, de pardoselile mozaicate de la Douga, de covoarele berbere şi „persane” prezentate într-un centru specializat în covoare orientale, tot de la Kairouan, de… Dar câte nu erau de văzut acolo, ochi, picioare bune şi un aparat fotografic pe măsură să ai. Merg la un control oftalmologic. Atropina, măsurarea tensiunii intraoculare şi tot tacâmul. Cu privirea încă înceţoşată, la plecare trec pe lângă o magherniţă „second hand”. Prin uşa căscată a dughenei, ceva nou şi totuşi familiar îmi atrage privirea. Intru şi merg aţă la o ţesătură care prin coloritul viu şi desen mă atrage ca un magnet. O ridic, mă uit la ea atât cât îmi îngăduiau ochii împâcliţi încă de atropină: pare a fi un covor berber. „Cât?”, o întreb pe fătuca zgribulită de frig şi plictisită de la casă. „E scump, doamnă”. „Cât?”, repet eu automat. Mi-l cântăreşte: „120 de mii”, zice ea uitându-se intrigată la mine. Pun banii pe tejghea, încarc voiniceşte în spinare covorul precum vânzătorii pictaţi de Sava Henţia şi pe-aci ţi-e drumul. Până acasă s-a mai dus efectul nesuferit al atropinei. Desfac covorul, îl întind şi-l privesc uimită şi încântată. Scot fotografiile unor covoare berbere făcute de mine la Gafsa, Douz, Kairouan, Gabes şi le compar cu achiziţia făcută: da, e un autentic covor berber, unul pe care mi l-aş fi dorit, dar n-aveam destui bani ca să-l cumpăr din Tunisia, însă, uite, nu ştiu cum se face, l-am găsit taman în dugheana „second hand” dintr-o piaţă dosnică din Piteşti, unde zăcea uitat şi nici dracul nu se uita la el. Ehei, o răpire din Serai ar fi fost altceva, dar un covor berber…