„Sigur, tabloul se află în intriorul cadrului hârtiei, dar în acelaşi timp îl depăşeşte în infinit”
Zheng Xie, dinastia Qing

Expoziţia „Montagnes célestes”, deschisă la Paris în 2004, a fost una dintre acele întâlniri astrale din existenţa mea care este egalată doar de întâlnirea cu pictura lui Monet, în mod special cu „Nuferii” săi. Ea a fost hrană pentru ochi şi pentru sufletul meu îndrăgostit de pictura chineză şi de cea japoneză. Tot ceea ce citisem sau văzusem până la acea dată era întrecut de selecţia de pictură şi arte decorative de la Grand Palais din cele mai mari muzee ale Chinei. Tot ce îmi dorisem cu atâta ardoare să văd, picturile marilor maeştri ai tuşului şi acuarelei, se afla chiar sub sub ochii mei, le înţelegeam şi mă bucuram de ele. Dar pentru acest moment unic mă pregătiseră lecturile din şi despre filosofia zen (chan în chineză) şi, mai cu seamă, minunatele scrieri despre arta chineză ale lui Francois Cheng, „Vid şi Plin. Limbajul pictural chinezesc” şi culegerea de texte teoretice ale maeştrilor Pensulei, „Arta picturii chineze”. Din păcate, pictura chineză, cu toată faima ei, rămâne în cea mai mare parte o necunoscută pentru europeni, care o admiră şi nu ştiu de ce, o privesc cu încântare, dar le scapă esenţialul.
O lucrare, nu neapărat cea mai strălucită, dar în mod sigur niţel mai ciudată, mi-a reţinut atenţia. Era una din cele „Nouăsprezece vederi ale munţilor Huang” a pictorului Mei Qing. Într-un mod subtil, imaginea aceea simplă conţinea toate marile probleme ale picturii chineze: omniprezenta şi indestructibila legătură cu natura; spiritualitatea imaginii izvora din fiecare trăsătură de pensulă, din fiecare atingere; o astfel de pictură se bazează întotdeauna pe filosofia budistă, chan a legilor lui Dao; cea a „spontaneităţii care se desăvârşeşte în tăcere”, cum spunea înţeleptul Lie Zi; arta mânuirii pensulei în mişcări concentrate, esenţializate şi, în fine, suflul li, cum îl numesc chinezii, răzbătea din toţi porii picturii.
„Vederea munţilor Huang” a lui Mei Qing nu era cea mai desăvârşită pictură din expoziţie – erau expuse acolo lucrările favoritului meu, călugărul-pictor Shi Tao, un ocean de expresivitate; ale pictorului-caligraf Mei Fei; ale lui Ren Xiong, unul dintre „cei patru Ren”, al cărui peisaj fără sfârşit m-a ţintuit locului; rulourile lui Nang Hui şi Ye Cheng, Wang Hui şi multe-multe altele – dar un nu ştiu ce m-a făcut să întârzii în faţa imaginii ei aspre şi totuşi îmbietoare, săracă şi totuşi atât de bogată în sugestii, sumară şi cu toate acestea atât de amplă.