Prezentul top nu are pretenţia obiectivităţii, el e o selecţie subiectivă care nu ţine cont de dimensiunile pictorilor, aşa cum sunt ei percepuţi de istoricii şi criticii de artă, nu se opreşte asupra celor mai cunoscute lucrări ale acestora, nu ţine cont de succesul de public şi nici de valoarea pe piaţa de artă. Subiectivitatea şi gustul personal, acestea sunt criteriile după care este alcătuit topul. Ordinea alfabetică are rolul de a suspenda rigiditatea unui clasament cu pretenţii gradual valorice. Oricum, până la aflarea unui mecanism de evaluare ştiinţifică a talentului şi calităţii artistice, indiferent de gen, clasificarea este apriori subiectivă. În cazul unui artist, subiectivismul e şi mai mare, el ţinând cont, involuntar, de preferinţe sau idionsincrazii personale. Ca atare, nu impun nimănui să ia drept adevăr absolut propunerile mele.

ION ANDREESCU, „IARNA LA BARBIZON”, 1881 (colecţia K.H. Zambaccian). Subiectul este modest: un colţ de stradă din sat, câţiva arbori desfrunziţi, câteva case, calcanul unui zid şi deasupra un cer cenuşiu. Culoarea, puţină şi săracă – alb, cărămiziu, mult cenuşiu şi câteva dâre de negru, care marchează siluetele scheletice ale copacilor. Din motivul ăsta sărac şi culoarea austeră, Andreescu a iscat o capodoperă. Nici conservator, nici înaintemergător, el s-a concentrat asupra calităţilor picturale ale subiectului pe care imaginea cea mai banală i le oferea. Prin variaţia ultrasensibilă a alburilor şi griurilor de culoare – calitate ce-l situează categoric deasupra tuturor barbizoniştilor – pictorul creează o atmosferă: liniştea şi tristeţea unei zile mohorâte de iarnă pe uliţa goală a satului. Muţenia şi absenţa pe care o sugerează este greu de tradus prin cuvinte; în locul lor vorbeşte culoarea cu infinitatea amestecurilor – gri perlat, gri verzui, gri rozaceu, gri albăstrui. La fel, albul zăpezii este modulat într-o infinitate de nuanţe. Faţă de Grigorescu, care recurge la o pensulaţie de efect, Andreescu pune culoarea metodic, cu răbdare şi evidentă plăcere a jocului de amestecuri. Dintre cei doi, adevăratul pictor este Andreescu. Sub pensula sa, realul se dematerializează, îşi pierde greutatea brută şi vibrează în griuri preţioase. Dacă prin termenul de colorist se înţelege policromia şi învârtoşarea contrastelor de culoare, Andreescu nu e un colorist. Dacă însă prin acelaşi termen se înţelege obţinerea multiplelor calităţi ale aceleiaşi culori, a griurilor cum sunt numite aceste vibraţii muzicale, atunci Andreescu este cel mai subtil colorist, cel mai mare virtuoz pe care l-a dat pictura românească până la Lucian Grigorescu. El nu abuzează de culoare, ci o descântă. Griurile sale îngână o melodie de o sensibilitate ieşită din comun pe care o percep doar iniţiaţii picturii. Nu degeaba cel mai mare şi rafinat colecţionar de artă de la noi, Krikor Zambaccian, s-a oprit asupra acestei pânze pe care a ţinut-o la loc de cinste în muzeul său. N-a fost singura pânză de Andreescu pe care a inclus-o în colecţia sa, dar în mod cert a fost cea mai bună şi cea la care ţinea cel mai mult.