Cele ce urmează s-au petrecut în 1975. Într-o bună zi, răsturnat într-un fotoliu din care îşi admira cu încântare bogata colecţie de pictură, un mecena belgian a simţit cum un fior de gheaţă îi trece pe şira spinării: oare care e starea de sănătate a tablourilor sale? Sunt ele cumva ameninţate să fie distruse şi care ar fi relele care ar putea plana asupra dragelor lui pânze? Care e starea lor de conservare şi, în perspectivă, ce le-ar putea afecta integritatea?
Cum gândurile negre s-au transformat într-o stare de nelinişte ce nu-i da pace – gata fandaxia, vorbea lui nea Iancu – colecţionarul s-a adresat unui reputat restaurator, cocârjat de ani şi cu multe dioptrii la ochelari, rugându-l să facă o estimare a riscului de degradare la care picturile sale ar putea fi expuse şi, mai ales, stabilească cauzele ce le-ar putea dăuna. Restauratorul, pe nume James Langston, a acceptat provocarea urmând să analizeze lunar câte o singură lucrare din lotul propus, din care făceau parte operele pictorilor belgieni Victor Servrancks, Constant Permeke, Ghis Van den Berghe, René Magritte, Paul Delvaux, Felicien Rops, Fernand Knnopf, Leon Spillaert, A. Wirtz şi James Ensor, adică tocmai crema artei belgiene din secolul al XIX-lea şi de la începutul celui de-al XX-lea.
Vreme de un an, restauratorul cel reputat şi-a petrecut timpul analizând câte o pictură din cele propuse de colecţionar. A întors-o cu capul în sus, în jos, a sucit-o de la stânga la dreapta şi apoi invers, s-a uitat la ea cu ochiul liber, cu ochelarii cei cu multe dioptrii, a pus-o sub lupă etc.
La trecerea unui an de analize şi paraanalize, restauratorul a alcătuit un raport ce-i poartă numele, „Raportul Langston”, care i-a lăsat cu gura căscată, de-a valma, pe colecţionari, muzeografi şi, mai cu seamă, pe restauratorii din întreaga lume. Concluziile trase din tete-a-tete-ul lunar cu tablourile colecţionarului belgian, care înspăimântat de cele scrise în raport a preferat să rămână anonim, erau atât de neaşteptate, de imprevizibile şi de sumbre încât tuturor li s-apărut că trăiesc un coşmar. Drept care, pe principiul „consultă trei medici înainte de a te lăsa căsăpit”, colecţionarul le-a solicitat specialiştilor o contraexpertiză. După un alt an de tortură sufletească, el a primit asigurări din partea acestora că picturile sale se află într-o perfectă stare de conservare şi că nici pomeneală ca vreunul dintre pericolele semnalate în raportul Langston să le afecteze buna stare de sănătate. Beleaua, au lăsat specialiştii să se înţeleagă, nu se afla în starea de conservare a picturilor analizate de celebrul restaurator, ci în oboseala excesivă la care au fost expuşi ochii săi, căruia după o lună de privit acelaşi tablou începea să i se facă a nălucă.
Cârcotaşă cum îmi e felul când e vorba despre artă, mi-am propus la rândul meu să analizez cele expuse în Raportul Langston. Cu aprobări şi dezaprobări, iată concluziile la care am ajuns: