„Artist de o mare fineţe, Costel Butoi a evoluat într-un fel de singurătate asumată, departe de lumea dezlănţuită a grupurilor şi manevrelor artistice de culise”– Matei Vişniec
 
„Pictură” şi-a intitulat simplu Costel Butoi expoziţia personală programată în perioada 18 mai – 7 iunie 2010 la galeria piteşteană METOPA. Un titlu simplu prin care  anunţă publicul că oferta estetică nu este centrată pe o anumită temă, aşa cum făcuse cu ocazia altor personale, un titlu care transmite semnalul clar că tablourile prezentate abordează în spirit larg, democratic, mai multe teme fără a privilegia vreuna. Într-adevăr, expoziţia acoperă mai multe genuri, numitorul lor comun fiind „racordarea perfectă cu ceea ce istoriseşte’’, vorba criticului Iolanda Malamen, care cu ocazia unei alte personale de-acum câţiva ani remarca „frământata şi luxurianta rostire a imaginii, populată de culori tari şi uneori evanescente’’. Semn al consecvenţei cu propria idee despre artă, uşor de remarcat şi expoziţia piteşteană de la cumpăna primăverii cu vara, Costel Butoi foloseşte aceeaşi paletă de culori tari şi/sau evanescente…
Născut în Dolj, dar format în Ardeal (absolvent al Institutului Ion Andreescu din Cluj, 1979) Costel Butoi este – paradoxal – mai puţin cunoscut în oraşul de reşedinţă, decât în Bucureşti şi Cluj sau în străinătate (de multe ori prezent prin expoziţii personale şi de grup din Franţa, Belgia, Germania, Luxemburg, Portugalia, Italia, Turcia, Statele Unite etc.). Şi-a început cariera artistică în Moldova de Sus, mai precis în Rădăuţii Bucovinei, „printre picturile murale ale mănăstirilor din Nord, unde – susţine Matei Vişniec – puţini ştiu că se află, de fapt, centrul lumii’’. Este aşadar, uşor de înţeles de ce anumite motive (şi secvenţe) rădăuţene apar destul de des în pânzele sale.
Membru al UAP din 1990, Costel Butoi are deja o operă plastică importantă alcătuită pe mai mult de trei decenii şi proiectată coerent pe capitole de creaţie, pe teme care domină cu autoritate anumite perioade. Pentru oricine i-a urmărit cu atenţie creaţia este evident, că pictorul are teme care revin frecvent pe pânzele sale, subiecte care-l urmăresc obsesiv, peisaje pe care – periodic – le revizitează poate pentru a retrăi emoţiile de altă dată. Pe modelul unui Utrillo român al începutului de mileniu III, atras de peisajul urban (dar nu numai), Costel Butoi poate extrage din fotografii şi ilustrate informaţie suficientă şi pretabilă la prelucrare plastică, în aşa măsură încât din „model” mai rămâne doar ideea. Deşi recente, tablourile sale par să aparţină unor maeştri deja validaţi de istoria picturii. Au şi culorile, ştiinţa armonizării volum-culoare şi până chiar şi patina…  Costel Butoi pare să fie îndrăgostit de Veneţia ca un vedutist de-acum 200 de ani. Desigur, laguna Veneţiei cu greu ar putea lipsi din palmaresul vreunui pictor. Dar nu numai Veneţia îl atrage ci şi arhitectura burgurilor transilvane: Turnul Sfatului din Braşov sau mai multe secvenţe sibiene, dintre care Aleea Scărilor pare să fie favorită la locul întâi. Pictorul piteştean alege ca subiecte locuri, străzi, colţuri cu care privirea publicului este obişnuită dar pe care le trece prin filtrul sensibilităţii proprii astfel încât în forma finală a tabloului realitatea este mai mult citată ca decât redată. Efectul este că locul poate fi citit, recunoscut, dar mult mai importantă decât locul pare a fi aura locului, parfumul unui colţ de oraş, a unui pod, a unei scări. Aşa cum în „Oameni mâncând cartofi” tabloul lui van Gogh pare că emană miros de cartof copt, la Costel Butoi culoarea şi aerul unei căpiţe de fân sunt atât de vii şi pregnante încât celor hipersensibili le-ar putea declanşa un acces de rinită alergică…
Spiritul eclectic al selecţiei este ilustrat şi de prezenţa între atâtea flori şi peisaje, a unui singur nud într-o compoziţie cu o măsuţă cu un vas de flori şi o tăviţă, un univers (feminin!) liniştit care îndeamnă la visare. Un tablou stingher, care alături de o altă compoziţie (o „Femeie lângă foc’’) constituie singurele prezenţe umane vizibile printre cele câteva zeci de tablouri…  
Panotarea este aerisită, pictorul nu îngrămădeşte tablouri pentru a expune „mai mult’’, preferă să ofere vizibilitate fiecărei pânze. Nici nu respectă un criteriu tematic, tablouri cu peisaje urbane (dar nu numai) amestecându-se (sau răsărind în preajma) unor tablouri cu tematică mai rar întâlnită în ultimele sale personale – florile. Poate că prin explozia de culoare din tablourile închinate florilor (de exemplu roşul intens din cele două pânze dedicate macilor) Costel Butoi a vrut să aşeze cumpănă dreaptă, contrabalansând prin supraoferta coloristică florală atmosfera sumbră din peisaje dar şi din naturile statice. Naturi statice care par să fie făcute în ţările de jos cu secole în urmă, şi care în ciuda diferenţei de tehnică, degajă acelaşi tip de dramatism mocnit. Tensiunea conţinută în naturile statice este covârşitoare, de parcă – deşi împart aceeaşi pânză – obiectele figurate par să se afle într-un conflict ireductibil, ireconciliabil, cât pe ce să se încaiere. Expoziţia pare să fie doar un eşantion de operă, o demonstraţie a faptului că posibilităţile pictorului sunt diverse, că poate aborda la înalt nivel artistic mai multe genuri şi că – pentru aprofundarea temei preferate – amatorii de un gen clar definit n-au decât să-i facă o vizită în atelier. O expoziţie ca o invitaţie, ca o uşă deschisă în universul fascinant al creaţiei acestui „pictor singular, retras la Piteşti’’, cum îl definea Iolanda Malamen…