„Această Ţară a incaşilor, despre care aproape totul rămâne încă de spus…”
R. Waisbard

Mărturisesc drept, întotdeauna am fost uimită de memoria de ghid turistic a unor călători care au văzut tot, ştiu tot şi pot vorbi ore în şir, documentat, cu date, evenimente şi descrieri pline de amănunte. În ceea ce mă priveşte, n-aş putea spune că sunt un turist, ci, mai degrabă o rătăcitoare din acelea pe care, umblând fără temei, incaşii le pedepseau ca pe nişte haimanale. Chit că înainte de a pleca undeva citesc pe rupte, odată ajunsă la destinaţie, de îndată ce sunt de capul meu, intru într-o stare pe care aş numi-o labirintică, lăsându-mă în voia instinctului şi a busolei personale. Cât despre lucrurile de văzut considerate importante, la mine situaţia se răstoarnă, atenţia fiindu-mi atrasă de cele pe care niciun ghid nu le consemnează: lumina, norii, ceaţa, mirosurile, sunetele, petele de culoare, oamenii locului şi vorba lor, nisipul, pietrele, răsăriturile şi apusurile de soare, tot lucruri pe care mă ruşinez să le destăinuiesc adevăraţilor turişti al căror catehism este ghidul tipărit. Într-un cuvânt, informaţia lor doctă îmi umileşte neştiinţa, iar elocinţa lor mă amuţeşte. Iată de ce scrisele mele nu-i vor fi de folos unui adevărat turist, ci doar unui călător aiurit ca şi mine.