„O constantă evaluare a realului îi permite astfel să transforme această coborâre în infern într-o nostalgică evocare a paradisului pierdut”
Gaston Diehl

Cu pictura lui Pascin m-am întâlnit târziu. Cu pictura lui adevărată vreau să zic, altminteri numele şi opera sa îmi erau cunoscute din albumele de artă. Însă una e să priveşti o reproducere după o operă de artă, aşa cum făcusem până în 1988, data primei mele vizite în Occident şi al celei dintâi întâlniri cu pictura modernă vest-europeană contemporană, şi alta să vezi operele de artă pe viu. Albumele  deformează rău imaginile începând cu egalizarea imaginilor care forţează alăturarea unei picturi de Rafael mici cât palma (Madona Conestabile are doar 20,5 cm înălţime) de o pânză de mari proporţii de Rubens, să zicem. Rezultatul este pierderea percepţiei dimensiunilor şi implicit, prin condensare, a raporturilor cromatice. Apoi, reproducerile sunt adesea puse artificial în evidenţă în raport cu fondul pe care sunt imprimate. Efectul este spectaculos, dar departe de realitate. Mai e şi luciul hârtiei cretate pe care sunt imprimate, complet deplasat când e vorba despre un tablou care n-a fost dat cu verni. Mai e şi lipsa ramelor care pun în valoare pictura, dar care în reproducere nu apar. Mai e şi chestiunea falsificării culorilor, precum în albumele editate de Albert Skira, la care, invariabil, albastrul era împins spre o tentă caldă, violacee atunci când în realitate descoperi că e vorba, din contră, de un albastru ce înclină spre răceala albastrului de Prusia. Dar câte alte inconveniente nu intervin la imprimare… Ce să mai zic de dificultăţile de tipărire pe care le ridică pictura muzicală a unor artişti precum Monet, Bonnard, Pascin sau Lucian Grigorescu, de care editurile de artă se feresc. Iar atunci când, totuşi se încumetă să o facă; efectul este departe de adevăr şi rezultatul mediocru, de nu cumva chiar catastrofal.