În istoria omenirii au existat epoca de piatră, de fier, de bronz, iar anticii numeau fericita epocă de dinaintea tuturor acestora epoca de aur. Însă, în cele câteva mii de ani de civilizaţie umană a existat una singură care s-a numit „La Belle Epoque”, cea în care a dominat cu adevărat frumuseţea, cea care transforma orice atingea în estetică pură. Clădirile, feroneria, interioarele, mobilierul, toate obiectele, vestimentaţia, bijuteriile aveau o linie artistică rafinată şi însăşi modul de viaţă erau puse sub semnul frumuseţii. Ce este încă şi mai interesant e faptul că fenomenul nu s-a produs într-o singură ţară, ci pe întreg continentul european, aproape concomitent. Traversând Atlanticul, el a cucerit şi cele două Americi. Numitorul comun al acestei mişcări artistice a fost întoarcerea la natură ca sursă de inspiraţie. Înlocuirea geometrismului specific gândirii europene de până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea s-a făcut sub impactul cu natura, dar şi cu arta japoneză care are drept subiect permanent, în toate domeniile, frumuseţea fragilă şi efemeră a frunzelor care cad, a florilor care se scutură, a bambuşilor care foşnesc, a libelulelor care se nasc şi mor în răgazul unei singure zile, a insectelor şi măruntelor vieţuitoare, altminteri nu prea luate în seamă, a cocorilor şi fazanilor, a melcilor şi moluştelor marine, a anotimpurilor care îşi schimbă veşmintele rămânând veşnic fascinante ca spectacol şi niciodată aceleaşi. Poezia e, la japonezi, imagine picturală, pictura are la ei virtuţi poetice, spiritul uneia scurgându-se pe nesimţite şi fără a-şi altera calităţile în cealaltă. Linia e vie, zvâcneşte, se linişteşte, şopteşte, apoi tresare; punctele zburdă, se adună şi se împrăştie în desenul japonez; culoarea vălureşte, seacă şi apoi renaşte adăpând imaginea. O singură pată de culoare intensă e suficientă pentru a trezi peisajul din monotonia griurilor delicate.