De la fashionable la casual; de la Cezanne la Picasso

În drumul meu spre Muzeul Orsay – care nu e pe Quai d’Orsay, ci pe Anatole France, tot aşa cum la Madrid casa lui Cervantes nu e pe strada Cervantes, ci pe a rivalului său Lope de Vega, iar Lope de Vega e înmormântat în biserica de pe strada Cervantes, deh, ironii ale sorţii – se află Palais Bourbon, locul în care se face şi desface politica franceză. În faţa Palatului, o mostră de artă oficială: monumentul dedicat lui Aristide Briand, unul dintre marile capete politice ale Franţei. Dar, vai!, ca mai toate monumentele oficiale, este mediocru, sec, lipsit de spirit artistic şi forţă de expresie. Te şi întrebi cu un fel de teroare cum de reuşesc politicienii să aleagă, atunci când e vorba despre monumente reprezentative, tot ce mai fad şi inexpresiv; cum dintre atâţia arhitecţi iluştri pe care i-a avut Franţa a fost ales tocmai Paul Bigot şi dintre atâţia sculptori plini de vlagă din prima jumătate a secolului XX (monumentul lui Briand a fost înălţat în 1932), a fost ales cel mai plat şi inexpresiv, Henri Bouchard; cum dintre atâtea proiecte îndrăzneţe a fost ales cel mai anodin? Un aer semănătorist adie prin insipidele basoreliefuri cu ţărani, bărbaţi ţinând caii de hăţuri, ciobani păscând oile şi mame cu copilaşi  drăgălaşi cărora moş Briand, cu un snop de grâu la picioare, le ţine un interminabil discurs, lung cât istoria scursă de la ridicarea monumentului până în clipa de faţă. Alegoriile sunt însoţite de plăci de bronz în care au fost săpate fragmente din discursurile ţinute de Briand între 1927 şi 1931 în Camera Deputaţilor, în Senat, de două ori la Geneva şi tot de atâtea ori în faţa vechilor combatanţi, un text din Poilus d’Orient etc. Nimeni nu se opreşte în faţa monumentului să le citească, iar din goana automobilelor bezmetice nici atâta. Întârzierea mea în faţa monumentului dedicat lui Briand atrage ca o prezenţă neobişnuită atenţia unuia dintre serviciile de pază ale palatului Bourbon. După ce mă studiază o clipă, dispare; s-a lămurit, nu merit atenţie din moment ce n-am în mână o armă, ci doar un carnet de note şi un pix.