În 1967, vestea că din Muzeul Brukenthal au fost furate, peste noapte, patru din cele mai preţioase picturi – Ecce Homo, de Tizian, Moartea Cleopatrei, de Van Dyck, o lucrare a unui anonim german şi încă o pictură al cărei autor îmi scapă – a picat ca un trăsnet asupra lumii artistice româneşti. Furtul a avut loc în week-end şi a fost descoperit abia marţi, la deschiderea muzeului. Îngrijitorii şi custozii muzeului au rămas muţi de uluire când în locul Morţii Cleopatrei, pânza de dimensiuni impresionante, ca mai toate picturile lui Van Dyck, s-au pomenit doar cu rama goală, iar pe locurile celorlalte trei lucrări furate albeau fantomatice umbrele lor. Au fost alertate organele de Miliţie şi Securitate, organe în competenţa cărora cădea cercetarea furtului; s-au făcut filtre la frontieră şi cele patru lucrări au fost date în urmărire internaţională. Zadarnic, hoţii părăsiseră de mult ţara, iar picturile în cauză au fost înghiţite de neant.
Nu fusese vorba despre nişte hoţi oarecare, lucraseră ca la carte : rămăseseră în muzeu după închiderea lui duminică seara, acţionaseră în linişte, căci pe atunci nu fuseseră încă montate camere de supraveghere (cele de la Muzeul de Artă din Bucureşti au fost montate abia după raptul de la Sibiu), părăsiseră nestingheriţi muzeul şi pe-aci ţi-e drumul. Când s-a descoperit marţi furtul, ei erau hăt departe, via Occident. Furtul, iarăşi, nu fusese făcut haotic, căci fuseseră alese cele mai bune piese din muzeu, ceea ce presupunea că totul fusese făcut la comandă. Angajaţii muzeului, anchetaţi de Miliţie şi Securitate, nu putuseră da niciun indiciu folositor pentru a le lua urma. Aşa se face că am rămas mai săraci din punctul de vedere al patrimoniului naţional cu patru lucrări excepţionale. Singurul Tizian şi unicul Van Dyck pe care le posedam dispăruseră definitiv din ţară.