După ce, secolul trecut, artiştii l-au repudiat cu îndârjire, singur suprarealismul a mai cochetat cu el, după ce critica de specialitate l-a vânat fără odihnă socotindu-l inamicul numărul 1 al artei; după ce constant uşile galeriilor şi muzeelor i-au fost trântite în nas, în 2007 kitsch-ul a reuşit să intre acolo unde nicicând n-ar fi visat şi unde publicul n-ar fi crezut să pătrundă – pe poarta principală a unuia dintre cele mai prestigioase muzee pariziene, Jeu de Pome.
Muzeul Jeu de Pome a fost terenul pe care, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, s-a dat marea bătălie pentru acceptarea artei moderne, a impresionismului în primul rând. Cu toată opoziţia conservatorilor, Monet, cu sprijinul lui Clemanceau-Tigrul, au impus acceptarea Olympiei lui Manet care astfel pătrundea în 1890 în muzeu. Ceva mai târziu, i-a făcut pandant Olympia modernă a lui Cezanne. Patru ani mai târziu a venit rândul colecţiei Caillebotte să fie acceptată, apoi, în 1908 a urmat colecţia Nissim Camondo. Odată precedentul creat, n-a fost greu să fie acceptate în muzeu, rând pe rând, colecţiile doctorului Gachet, Personoz şi, în fine, cea a lui Paul Guillome-Jean Walter. Fiecare acceptare a însemnat o victorie a artei moderne, un triumf asupra prejudecăţilor şi conservatorismului. O jumătate de secol mai târziu spaţiul a fost definitiv cucerit, iar Jeu de Pome a devenit muzeul unde puteau fi admirate cele mai bune pânze impresioniste: Olympia şi Dejunul pe iarbă, ale lui Manet, Catedralele şi celebra Gare Saint-Lazare, ale lui Monet, Moulin de la Galette şi Beigneuse-ele lui Renoir, Familia Bellelli şi Absintul, de Degas, Vedere din Estaque şi Jucătorii de cărţi ai lui Cezanne, Circul şi Femeie pozând a lui Seurat, Sat breton sub zăpadă şi Belle Angele a lui Gauguin, celebra Şaretă a lui Pere Juniot şi Îmblânzitoarea de şerpi ale Vameşului Rousseau, Jane Avril dansând, a lui Toulouse Lautrec, numeroase alte pânze semnate de Van Gogh, Sisley, Pissaro şi alţii.