Într-o perioadă de răvăşiri urbanistice, în care identitatea oraşelor nu mai poate fi citită de sub mormanele rezultate de la demolări şi dincolo de „înnoirile” care le schimbă fizionomia; pe care cosmetizarea în pripă le face adesea de nerecunoscut; într-o vreme în care tradiţia a ajuns să fie considerată vetustă, iar respectul pentru trecut să fie perceput ca o piedică în faţa asaltului unei arhitecturi maştere din metal şi sticlă, cu care spaţiul românesc n-are nimic în comun, a restitui memoria în arhitectură a unui oraş mutilat deja de buldozerele comuniste şi devălmăşit în ultimii 19 ani este act temerar.
Bărbată în adevăratul sens al cuvântului, curajoasă adică, şi îndărătnică în slujirea adevărului, fie el cât de incomod, arhitecta Eugenia Greceanu s-a încumetat să restituie trecutul urbanistic medieval al vechiului târg al Piteştilor. N-o face pentru prima dată, ea a mai publicat în 1982, în condiţii modeste, sub egida Muzeului Naţional de Istorie, un studiu purtând acelaşi titlu – Ansamblul urban medieval Piteşti, gest de mare îndrăzneală în epoca marilor „indicaţii”. Când cuvântul de ordine oficial era „Dărâmaţi!”, ea protesta: „Conservaţi!” Cu argumente solide, vociferând energic împotriva unei gândiri înguste care promova „noul” ca o armă distructivă împotriva a tot ce era „vechi”, încăpăţânându-se în ideea după care trecutul, puţin cât a rezistat măcinării timpului şi mareelor istoriei, trebuie conservat prin toate mijloacele. Ea era conştientă de faptul că atacul furibund al „noului” nu era decât o metodă criminală de răfuială cu memoria pământului românesc, cu istoria însăşi. De câteori s-a ivit ocazia, Eugenia Greceanu a intervenit direct şi radical în această dispută dintre bine şi rău, uneori cu câştig, alteori doar cu un pas înaintea demolatorilor, reuşind cu aparatul de fotografiat în mână să recupereze ultimele imagini ale unui trecut care îşi dădea duhul chiar sub ochii ei (ca în cazul Botoşanilor, unde a reuşit să înregistreze totul în ultima clipă).