Niciodată opera de artă n-a fost atât de cinică şi nu i-a plăcut atât de mult să frizeze scatologia, soioşenia şi gunoiul.
Jean Clair, directorul Muzeului Picasso

Încep prin a-l pune în cunoştinţă de cauză pe cititor spunându-i că iubesc arta modernă, că nimic din ce este nou în manifestările ei contemporane nu-mi este străin, că aplaud îndrăznelile care merită numele de artă, că am tocit nenumărate perechi de pantofi ostenind prin galeriile şi muzeele de artă occidentală inclusiv prin cele de artă contemporană de la Paris, Anvers, Bruxelles, Madrid, Amsterdam şi că nu fac parte dintre ipocriţii care alcătuiesc Armata Salvării. Spun toate astea pentru a fi corect înţelese opiniile mele asupra unui anumit aspect al artei contemporane, cel care îl coboară pe artist şi îi lezează privitorului sensibilitatea împingându-l pe cel dintâi în străfundurile mizeriei umane şi a artei, iar pe celălalt în dezgust şi oroare. Pentru această zonă, filosoful Alexandru Dragomir a găsit cea mai bună definiţie numind-o ţinutul întins al Urât-Scabrosului. De teamă să nu fie taxaţi ca anacronici, foarte mulţi critici fie se feresc să discute despre ea, fie o ocolesc prefăcându-se că n-o văd. Îmi iau curajul propriilor păreri declarând că nici n-o consider artă, nici nu-mi place, nici nu mă pot preface că ea nu există, dar că nici nu am de gând s-o ocolesc. Faptul că directorul Muzeului Picasso de la Paris, cu toate riscurile pe care le incumbă poziţia sa contestatară, s-a decis să vorbească despre acest subiect în volumul De imundo, îmi întăreşte credinţa că mai sunt şi alţii care gândesc ca mine, chiar dacă temători şi prudenţi evită s-o declare cu voce tare: că trebuie, în fine, spus că împăratul e gol puşcă.