Note şi contranote parizieneLuni, 21 iunie 2004
După o călătorie extenuantă cu autocarul intru în Paris pe la Porte d’Orleans, unde şi cobor. Prietena mea, cu care mi-am dat întâlnire, nu se zăreşte. De altminteri, „Poarta” are şi ea un plan ectoplasmic, cu mai multe staţii de autobuz şi metrou, aşa că e foarte uşor să încurci locul de întâlnire. Le iau la rând, dar fără folos. În cele din urmă, dau un telefon şi aflu că fusesem aşteptată, însă în partea opusă a „Porţii”, dar că va veni să mă „culeagă”. Până atunci, ca să-mi treacă timpul, dar şi din curiozitate, mă duc să văd a cui e statuia ridicată pe insuliţa de verdeaţă dintre cele două fluvii de asfalt care o înconjoară, pe care se scurge viitura de maşini şi autocare.
Statuia e meschină, iar soclul prea generos. Monumentul pare să fie dedicat mai degrabă uriaşului postament, decât mareşalului Philippe Leclerc (1902-1947), militarul care alături de generalul De Gaulle a spălat ruşinea înfrângerii Franţei la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Mareşalul s-a distins luptând în sudul Tunisiei, prin debarcarea la 6 iunie 1944 în Normandia – operaţiunea Overlord, cum este ea cunoscută –, eliberând Parisul şi intrând în Capitală în fruntea trupelor la 20 august 1944. Se poate spune că, alături de De Gaulle, a fost una dintre cele mai emblematice figuri ale Franţei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, deci, a binemeritat de la Patrie.
Din păcate, statuia nu-i la înălţimea staturii mareşalului şi nici a bunelor intenţii în ceea ce-l priveşte. Căţărată pe un piedestal mult prea mare, figura lui Leclerc a pierdut în dimensiunea sa fizică – chestiunea raportului părţilor în sculptură! – şi emblematică. Cum o să fie mareşalul individul acela oarecare, reprezentat după moda retro, a Primului Război Mondial, cu chipiu, tunică îmbumbată, epoleţi şi moletiere? Tăietura şi modelajul se vor vag modernizate, însă nu sunt decât trucuri sculpturale, care ascund superficialitatea tratării materiei şi mediocritatea viziunii autorului. La picioarele soclului – în felul în care este rezolvată statuia nici nu mai contează – se întinde un nefericit adaos metalic, pe care sunt înscrise toate localităţile unde bravul mareşal a repurtat victorii. Din păcate, amplasarea plăcii face imposibilă lectura ei. Ce tristeţe, această a doua moarte a mareşalului… Statuia s-a dorit o pomenire, dar nu-i decât o colivă patriotică, împănată cu toate ingredientele artei oficiale: pioşenie de paradă îmbrăcată într-un retorism artistic umflat.