Bucuroşi că am scăpat de cele două năpaste am urcat în maşină. Încotro? Nadi a răsucit drumul în direcţia Mehedinţilor. După un scurt moment de opoziţie mă luminez şi-mi zic că n-am decât de profitat, această parte a ţării fiindu-mi complet necunoscută. O luăm în direcţia Băii de Aramă.
La doar câţiva kilometri de Baia de Aramă avem parte de prima mare surpriză – Podul lui Dumneze, o minune carstică, rest al bolţii unei peşteri al cărei plafon s-a prăbuşit. Astăzi, fragmentul de boltă rămas care trece astăzi şoseaua. Peştera Ponoare ori Peştera de la Cracul Muntelui, sau peştera de la Podul de Piatră, atât cât a mai rămas din ea este totuşi lungă de aproape 750 de metri. Mitul susţine că la începutul primăverii, un preot dac îşi făcea apariţia la gura ei oficiind ritualul dedicat lui Zalmoxis. După alte legende, Zalmoxe însuşi ar fi săvârşit ritualul reînvierii. Orice încercare de intrare în peşteră, altminteri absurdă – n-avem echipament adecvat, suntem doar nişte orăşeni mânaţi de curiozitate – este sortită eşecului. Frigul e pătrunzător, mâzga depusă peste pietre ne face să alunecăm, iar întunericul e de nepătruns. Renunţăm şi ne întoarcem la lumina soarelui. În locul peşterii prăbuşite s-au format două lacuri naturale, Zătonul Mare şi Zătonul Mic, ce se umplu de apă la topirea zăpezii şi care acoperă o suprafaţă de 150 ha. Pe buza sfârtecată a peşterii se aţin cu greu corni încărcaţi de fructe. Muşc o coarnă – acră şi rea la gust, ce mai, copacul ţiganului. De ce îi zic aşa, sunt întrebată… Se zice că Sfântuleţul neştiind cum să împartă oamenilor arborii fructiferi, i-ar fi chemat la el să-şi aleagă fiecare copacul pe care îl doreşte. Unii au ales cireşul, alţii mărul, alţii părul ori prunul, mă rog ce a ales fiecare după cum l-a tăiat capul.