4 septembrie 1993
De la Târgul Hurezi o apucăm în direcţia Polovragi. În răgazul cât maşina rulează, mă apucă “gândeala”. Ce ţară frumoasă! Ori încotro întorci capul, natura cu varietatea ei infinită; acolo unde nu a fost încă atinsă de mâna omenească e ameţitoare şi nu mă pot mira îndeajuns de cei care se plâng de urât şi plictis, care dau a lehamite din mână de îndată ce vine vorba despre România. Ce naiba le lipseşte miotiricilor ca să fie, dacă nu fericiţi, barem mulţumiţi că trăiesc pe un astfel de pământ? “Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită? N-ai feciori mulţi care te iubesc? N-ai cartea vitejiei în trecut şi viitorul înainte?”
Pe marginea drumului se înşiră satele. Trecem pe lângă câteva câmpuri lăsate în pârloagă. Ciumăfăile, scaieţii şi buruienile s-au înstăpânit peste câmpuri de parcă ar fi acolo dintotdeauna. “Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne bogate?” Cu o furie oarbă, s-a intrat cu securea în livezi şi păduri. Jaf de teama de a nu fi jefuiţi. Coastele dealurilor fără copaci au luat-o din loc în loc la vale, iar pe alocuri n-au rămas decât cioturile precum dinţii răriţi într-o gură ştirbă. Oprimat decenii la rând, simţul de proprietate a luat-o razna în mintea oamenilor după retrocedări. Împărţit întregul, i-a revenit fiecăruia mai nimic, dintr-un grajd dărâmat câteva cărămizi, dintr-o tarla, un petic şi dintr-o livadă, câţiva pomi… Odinioară oamenii îşi ştiau haturile pe dinafară şi nimeni nu îngrădea pământul. Ori, de existau garduri, musai să fie şi un pârleaz peste care vecinul să poată trece în alte lui.