Prima oprire am făcut-o la Cotmeana, cea mai veche biserică de mănăstire din Ţara Românească, construită în 1383, înaintea Coziei. Datarea bisericii s-a făcut, printre altele, după candela veneţiană descoperită la temelia altarului cu ocazia restaurărilor din 1922-1924. Cu ani în urmă, în trecere prin Buzău, n-am rezistat ispitei de a intra în anticariat. Printre cărţile înecate în praf din sectorul istorie am găsit un volumaş subţirel intitulat “Candela de la Cotmeana”. Autorul, preotul C. Bobulescu, scrisese pe el o dedicaţie pentru Constantin C. Giurescu. Bag seama cărţulia făcuse parte din biblioteca istoricului care fusese risipită după arestarea sa şi trimiterea cu domiciliu forţat la Brăila. Prin câte mâini va fi trecut până să ajungă la anticariatul din Buzău şi apoi în propria-mi bibliotecă! În cărţulie, preotul Bobulescu a descris vechiul obicei al întemeierii unei biserici: într-un lăcaş făcut din cărămizi, la temelia zidului din spatele altarului era zidită, arzând, o candelă care reprezenta credinţa vie întru Iisus. După tipul de candelă îngropată se poate face, cu oarecare aproximaţie, datarea bisericii.

Am stat de vorbă cu stareţul mănăstirii, un călugăr prea tânăr pentru înaltul cin monahal pe care îl îndeplinea. Se bucura că, fiind întâiul venit atunci când după 1989 s-a redeschis mănăstirea, va fi hirotonisit preot. În volubilitatea sa logoreică mi s-a lăudat că a scris o rugăciune adresată lui Constantin Brâncoveanu, de curând sanctificat de Biserica Ortodoxă Română. După care mi-a pus o întrebare aiuritoare: “De fapt, cine a fost Constantin Brâncoveanu?” L-am privit la rândul meu perplexă; “Ăsta de pe ce planetă a picat?”. N-am zis nimic, dar în sinea mea m-am crucit încă o dată de crasa incultură a călugărilor actuali. Înainte mănăstirile au fost focare de cultură, acum în mare parte sunt capişti ale neştiinţei şi prostiei, singura calitate a monahilor fiind supuşenia şi credinţa oarbă, nu în Dumnezeu, ci în dogmele şi ritualurile bisericeşti. Nu citesc, nu cercetează, nu întreabă, nu se întreabă nici măcar în mai pământeştile lucruri ce leagă biserica de restul lumii. În rasa lui ponosită, cu potcapul pe cap, faţa călugărului radia de bucurie că scrisese o rugăciune pentru un sfânt necunoscut lui. Las’ că nici maica stareţă de la Bistriţa, care se tot închina şi tot pupa o raclă, n-a ştiut să-mi spună ale cărui sfânt ori muceniţă sunt moaştele din biserica Episcopiei Râmnicului în faţa cărora se prosterna bătând mătănii. Deşi credinţa ortodoxă are rădăcinile adânc înfipte în istorie, deşi o viaţă întreagă călugării trăiesc în vechile mănăstiri, mai niciunul nu ştie să descifreze textele în slavonă. La schitul Jgheaburi din Vâlcea, văzându-mă cum mă străduiam să descurc textul pisaniei, stareţul m-a rugat să-i citesc şi lui. Dar n-a fost singura mănăstire ori biserică veche unde mi s-a cerut aşa ceva, ceea ce arată dezinteresul aproape total în cunoaşterea limbii slavone în care au fost scrise odinioară cele mai multe documente, hrisoave şi pisanii.

În timp ce discutam cu călugărul cel tânăr, căruia i-am ţinut o scurtă lecţie de istorie despre Brâncoveanu, Sorin desena de zor ancadramentele ferestrelor. La ieşirea din incinta mănăstirii le-am arătat tovarăşilor de drumeţie butucul de iederă despre care biospeologul Constantin Motaş mi-a spus că ar avea peste cinci sute de ani. Zelul gospodăresc al tânărului stareţ, care l-a ciopârţit, l-a făcut să semene cu o măciucă. Nu mai dă lăstari, cât despre frumoasele şi decorativele frunze de iederă, nici pomeneală. Îmi venea să mă întorc şi să-l întreb, cum am făcut cu popa de la Ciocadia, care vopsise pisania bisericii cu “duco” albastru şi dase cu “lunar” uşile împărăteşti, ce alte “îmbunătăţiri” a mai făcut.

În 1860, când a făcut prima inventariere a monumentelor şi obiectelor de artă din Ţara Românească în compania pictorului Trenk, Odobescu s-a oprit şi la Cotmeana. În podul bisericii a găsit, abandonate, “uşile cele vechi, prea frumos săpate într-un lemn ce s-a găurit şi a început să putrezească“.  Nu la uşile bisericii se referea Odobescu, ci la uşile de la altar, uşile împărăteşti, cum li se mai zice. Aşa au fost salvate de la pierzanie minunatele uşi împărăteşti de la Cotmeana, dar şi cele de la Snagov, care au fost găsite plutind pe apa lacului. Odobescu a fost un spirit protector al vechii arte religioase de la noi, motiv pentru care vreau să cred că la Judecata de Apoi i se vor trece cu vederea prea lumeştile slăbiciuni şi păcate pe care detractorii săi, la peste un veac de la dispariţia sa, nu contenesc să i le contabilizeze. De n-ar fi fost Odobescu, peretele Muzeului de Artă al României unde sunt expuse cele două perechi de uşi împărăteşti de la Cotmeana şi Snagov, repere privind arta sculpturii religioase în ţara noastră, ar fi gol…

Am trecut de Râmnicu-Vâlcea fără să ne mai oprim, deşi erau destule de văzut şi acolo. După o bucată de drum am cârmit-o din şosea la stânga. De departe am văzut albind zidurile de incintă, înalte şi puternice ale mănăstirii Govora, încununată de foişorul din turn. În dorinţa de a proteja lăcaşul monahal, Matei Basarab l-a întărit cu ziduri înalte şi groase, sistem de apărare “în calea răutăţilor” cum se grăieşte în documentele vremii. A pus de s-au reparat chiliile cele vechi, cărora, ca un bun gospodar, le-a adăugat un şir de chilii noi unde a instalat o tiparniţă, a doua din Ţara Românească.

Deşi numele său este legat pe vecie de cel al mănăstirii Govora, nu el e ctitorul mănăstirii, ci doar cel care a refăcut-o aşa cum arată astăzi. Se crede că întâia construcţie, de pe la 1440, ar fi a lui Vlad Dracu. Pe vremea lui Ţepeş, din motive care îmi scapă, un anume boier Albu a pustiit mănăstirea transformând-o în ruină. Vlad Călugărul şi Radu cel Mare au reconstruit-o, iar Matei Basarab şi Brâncoveanu au întărit-o şi înfrumuseţat-o, îmbogăţind-o cu danii în bani, odoare şi moşii.

Sătul de spolierea mănăstirilor muntene şi oltene de către călugării greci, Matei Basarab a dat în 1639 un hrisov prin care cerea expulzarea din ţară a acestora pe motiv că “pusese jos obiceele cele bune, bătrâne ale ţării”. La urcarea pe tron, “tot soborul duhovnicesc şi mirenesc (…) cu strigare lăcrimoasă au jeluit şi se plângea de strâmbătatea ce au răbdat de la streini”. Odobescu se plângea şi el “de mijloacele viclene ale nesăţioşilor călugări străini” şi a diminuării veniturilor mănăstirilor româneşti “vărsate în folosul mănăstirilor greceşti din pământul otoman”. Ce este însă mişcător în hrisovul dat de domnul muntean e apelul pe care l-a făcut spre “adunarea moşnenilor”, a românilor liberi pe al căror patriotism Matei Basarab punea mare preţ. Chiar dacă cele ce îşi pusese în minte domnul nu i-au prea reuşit întru totul, multe mănăstiri muntene şi oltene fiind închinate în continuare la Muntele Athos, Matei Basarab a făcut multe lucruri demne de respect şi laudă din partea urmaşilor.

În mod special, politica de tipărituri, în română şi în slavonă, s-a bucurat de tot sprijinul din partea sa şi a cumnatului său, vestitul cărturar Udrişte Năsturel. În calitatea de cârmuitor al cancelariei domneşti, cel din urmă a coordonat tipărirea cărţilor, ba mai mult chiar, înaintea lui Odobescu a cercetat pe îndelete mănăstirile în căutare de manuscrise vechi. Cele care erau aproape distruse a dat poruncă să fie copiate pentru a nu se pierde, ceea ce, pentru vremurile nesigure prin care treceau Ţările Române, însemna un uriaş pas pe calea conservării patrimoniului cultural.
Deşi Udrişte Năsturel prefera slavona ca limba în care se exprima cel mai bine, a încurajat tipărirea cărţilor în limba română. Într-un singur an în tiparniţa de la mănăstirea Govora s-au imprimat două cărţi capitale atât pentru locuitorii din Ţara Românească, cât şi pentru românii din Transilvania, cu deosebire “Ceaslovul” şi “Pravila de la Govora”. Prima era o carte de cult în limba română, întâia de acest fel tipărită vreodată la noi, iar cea de-a doua era un corpus legislativ “duhovnicesc şi mirenesc”.

Vremea domniilor lui Matei Basarab şi a lui Constantin Brâncoveanu, cu toate “răutăţile” care s-au petrecut, a fost cu adevărat fericită pentru cultura şi arta românească. Bazându-se probabil pe similitudini de ordin formal, unii vorbesc de o renaştere românească, figură de stil discutabilă din moment ce spiritualitatea românească abia prindea cheag, limba era încă neşlefuită, tipăriturile erau abia la început, iar arta sta încă sub obrocul erminiilor bizantine. În mod logic, ca să renască ceva acela trebuie să fi preexistat, născut, ori nu poţi vorbi de renaştere literară când, în urmă cu un veac şi jumătate, ca mărturie a folosirii limbii române era invocată doar “Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung”. Măsura în aprecieri obligă la evaluări corecte, altminteri o luăm pe calea unui patriotism umflat, neghiob. Îţi iubeşti părinţii pentru ce au fost nu pentru cum ai fi vrut să fie. Timpul celor două domnii, a lui Matei Basarab şi Brâncoveanu, a fost cel al formării primelor biblioteci. Numai în biblioteca lui Brâncoveanu de la Hurezi – destinaţia camerei se vede chiar din inscripţia de deasupra uşii – unde am mas peste noapte în urmă cu două luni, Odobescu a inventariat în 1860, deci la aproape 150 de ani de la moartea domnului, 425 de manuscrise şi tipărituri. Câte altele aflate în palatele sale de la Mogoşoaia şi Potlogi ori de aiurea se vor fi risipit nu se poate şti. Unchiul trădător, stolnicul Constantin Cantacuzino, mare iubitor de carte, deţinea şi el o impresionantă bibliotecă la Mărgineni. După sugrumarea stolnicului şi a fiului său, pedeapsă divină, tot în temniţa de la Edicule, Nicolae Mavrocordat şi-a însuşit biblioteca acestuia. Au urmat alte numeroase jafuri, spolieri şi treceri dintr-o proprietate în alta, dar cu toate acestea tot au mai rămas sute de manuscrise şi tipărituri din biblioteca stolnicului şi a lui Brâncoveanu, dovadă concretă a uriaşelor dimensiuni ale acestora.

Am vizitat tiparniţa cu un sentiment amestecat de evlavie cărturărească şi oroare cât se poate de omenească ştiind că în ea fuseseră îngropate de vii cele două călugăriţe care asistaseră la scena de isterie din biserică a Păunei, nora stolnicului Cantacuzino, care răcnise că vede capetele Brâncovenilor în poala Maicii Domnului chiar la ceasul descăpăţânării lor. Ca să ascundă faptele şi să şteargă urmele acelui acces de mustrări de conştiinţă, Ştefan Cantacuzino, soţul Păunei, ajuns domn dase poruncă să fie ucise martorele la scenă, zidindu-le de vii.

Un sentiment de nelinişte m-a făcut să părăsesc întunecoasa tiparniţă şi să ies în curte, la soare şi aer. Precum la celelalte mănăstiri, pridvoarele chiliilor erau invadate de muşcate de toate culorile şi nuanţele. Am cerut îngăduinţa să ne plimbăm pe culoarele chiliilor şi să adăstăm oleacă în foişorul de deasupra turnului. Priveliştea din foişor e minunată, se vedea valea, se văd dealurile până hăt departe. Iubesc aceste foişoare şi logii care se deschid întotdeauna asupra unui peisaj minunat. Mi-ar plăcea să lenevesc în ele ca odinioară, cu o cafea aburindă în faţă, o dulceaţă şi un pahar cu apă rece ca gheaţa. E un paradox în structura mea care a făcut dintr-o leneşă un călător cu picioare neobosite.

Am fost poftiţi în trapeza mănăstirii să îmbucăm ceva înainte de a porni la drum. După grai, am recunoscut o măicuţă care venise la mănăstirea Govora taman din munţii Apuseni, de la Sohodol, la doar doi kilometri de unde sunt eu de loc. Când i-am spus că sunt din Câmpeni, s-a bucurat de parcă şi-ar fi văzut o rudă de sânge. Gena gliei, am constatat, e un catalizator la fel de puternic, de nu cumva chiar mai puternic decât ADN-ul familial. Fârtaţii de călătorie s-au înfruptat pe rupte, nimic altceva neinteresându-i. După ce s-au săturat, le-am făcut semn să ieşim şi le-am dat de înţeles că ar fi potrivit să lase niscaiva bani în folosul mănăstirii.

De la Govora am ţinut-o şnur până la Hurezi. I-am lăsat pe ceilalţi să viziteze pe îndelete mănăstirea şi muzeul, timp în care m-am dus să văd de pot aranja ceva cu dormitul la Hurezi. Ca din pământ, a ieşit maica stareţă, care mi-a dat aprobarea, dar mi-a comunicat şi preţul răsfăţului de a dormi o noapte în mănăstire – 2.500 lei de cap de adormit. Suma nu era mare, însă excursia fiind abia la început şi având în faţă perspectiva unei săptămâni când nu ştii ce se poate întâmpla a rămas să mai chibzuiesc. Ceilalţi ar fi vrut să rămână la Hurezi, dar când mi-au pus întrebarea încuietoare “Şi acum ce facem până mergem la culcare?”, mi-am schimbat hotărârea: ne ducem la Arnota şi apoi la Bistriţa.

Oamenii nu ştiu să lenevască cu folos, iar perspectiva timpului petrecut într-un loc, fără de cele cu care sunt obişnuiţi îi sperie. Am mormăit în sinea mea o filipică împotriva turismului motorizat care în loc să transforme călătoria într-o plăcere sufletească îşi propune performanţe în “obiective”. Cât mai multe şi pe distanţe cât mai mari. În decizia mea de a rămâne peste noapte la Bistriţa era şi un calcul cât se poate de pragmatic: mănăstirea Hurezi e foarte bogată şi o măruntă sumă luată de la noi e nesemnificativă pentru bunăstarea ei, în schimb prin mănăstirea Bistriţa suflă vânt de sărăcie şi orice bănuţ contează.

La ceasul indecis dintre amurg şi noapte, am urcat în maşină până la mănăstirea Arnota. Drumul tăiat cu buldozerele e rău, numai gropi şi plin de praf din cauza secetei. Un iepure care trecea grăbit drumul a rămas încremenit de spaimă în lumina farurilor. Poarta mănăstirii era deja zăvorâtă şi doar încăpăţânarea mea i-a făcut pe călugări să ne-o deschidă. Am dat şi eu un tur al interiorului bisericii şi am întârziat ceva mai mult în faţa pietrei tombale a lui Matei Basarab, desăvârşit sculptată de un meşter sibian. Că pietrarul era din partea cealaltă a Carpaţilor, se vede de la o poştă după partea superioară a sculpturii, cea cu armoriile Ţării Româneşti executate în stil baroc. Marmura de calitate ca şi cioplirea foarte îngrijită a chenarului ce o înconjoară au făcut-o să înfrunte timpul, textul ei putând fi citit cu mare uşurinţă. Lucrătură “nemţească“, ce mai. Cât timp fârtaţii s-au mai foit prin biserică studiind pictura, care e de bună factură şi îndrăzneaţă prin petele largi în care a fost executată, m-am oprit pe pajiştea din faţa mănăstirii, urmărind cum urca luna pe cer. Când venisem abia răsărea, iar la plecare discul ei plin şi strălucitor se înălţase hăt binişor. Am îmbătrânit şi tot nu ştiu de ce talerul lunii pare uneori atât de mare şi aproape că-ţi vine să întinzi mâna şi să-l apuci, iar alteori luna pare mică şi foarte îndepărtată; de ce e încărcată de un farmec nespus câteodată, iar în alte ocazii devine distantă şi rece; de ce la munte şi la mare exercită asupra oamenilor un soi de fascinaţie, iar în oraş abia dacă e băgată în seamă. Na, că m-a pălit melancolica reverie şi nu-i vreme de aşa ceva, trebuie să ajungem la mănăstirea Bistriţa şi să rezolv problema “încartiruirii”.

Nici n-am păşit bine pe poarta mănăstirii că am şi dat peste îngerul meu păzitor, măicuţa Eftimia. La rugămintea mea ne-a dat două camere, fosta mea cameră cu trei paturi pentru băieţi, şi una la parter pentru Florence şi mine. Măicuţa mi-a dat proasta veste că Lăbuş a fost între timp împuşcat de hoţii de cherestea, ceea ce m-a întristat foarte tare. Ne-am scos merindele din traistă şi am aranjat masa. Bineînţeles că T. în afară de Florence şi mâţ nu adusese nimic, ceea ce nu l-a împiedicat să se înfrupte fără barem să mulţumească din bucatele noastre. După vreo două pahare de ţuică a tăbărât pe Florence, era înfuriat că nu poate să doarmă cu ea în cameră şi scotea nişte chirăituri de să le bage în sperieţi pe măicuţe. Din nou n-am zis nimic, ci doar m-am uitat lung la Nadi care, ca să scape de privirile noastre ironic-mustrătoare, a început să studieze tavanul văruit de parcă pe el ar fi fost pictată însăşi Geneza din Capela Sixtină. Fie oboseala drumului, fie astâmpărarea foamei, niciodată mai rea ca într-o excursie, fie ţuicile date de duşcă, ori poate toate la un loc făcându-şi efectul, toţi au plecat la culcare şi nu s-a mai auzit în mănăstire altceva decât cântecul greierilor.

Joi, 3 septembrie 1993
După un mic dejun frugal, dar cu nelipsita cafea pe care am făcut-o la o spirtieră antediluviană, ne-am dus să vedem peşterea Sfântului Grigorie Decapolitul. Ne-a însoţit măicuţa Emilia, altă moaţă ajunsă în sudul ţării. E înaltă şi dreaptă ca un brad şi frumoasă-frumoasă. Pe obrazul ei tânăr de culoare roz oblicesc nişte ochi negri deasupra cărora stau de pază nişte sprâncene ca pana corbului, dese şi frumos caligrafiate. Ea ori maica Eftimia, nu mai ştiu bine care, mi-a povestit de o măicuţă tânără care a părăsit peste noapte, hoţeşte, mănăstirea. Pe biletul lăsat pe pernă a scris doar atât: “Ne întâlnim la Poarta Raiului”. Şi dusă a fost…

La coborâre, intrăm în biserică unde, la rugămintea mea, preotul-călugăr deschide pentru noi racla Sfântului Grigorie Decapolitul ca să-i admirăm minunata lucrătură făcută de meşterul braşovean Georg May II. Le spun celorlalţi să lase câte 1.500 de lei în cutia de lângă raclă. Toţi se execută, mai puţin T. bodogăne meschin că a crezut că vom dormi gratuit şi iată că trebuie să plătească, încă şi pentru Florence. Că n-are bani, că să mai aştept, câr-mâr… M-am lămurit, nu face paralele cheltuite pe el la Paris unde studiază… geografia.
Facem o scurtă plimbare prin Chei, după care o luăm spre Hurezi unde vrem să vedem biserica târgului. Când Nadi a oprit să fotografieze o moară de apă, enervantul T. a început iar să bâzâie, că lui îi e foame, că trebuie să fie prin apropiere un restaurant sau barem un “bistro”. Sic! Simt cum în mine se stârnesc instincte şi sentimente prea puţin creştineşti. În loc să-i sucesc gâtul, cum mi-ar fi plăcut, am oprit un ţăran şi l-am întrebat:
– Este crâşmă în sat?
– Este, doamnă.
– Au mâncare acolo?
– N-au, doamnă, au numai beutură şi ţigări…
M-am întors spre miorlăit: acum ai înţeles? Nadi zice să-l las în pace, că aşa e el, că şi la Paris mănâncă numai prin restaurante şi braserii. Am mormăit una de “dulce” la adresa năzgâmbului şi am blestemat ceasul când Nadi l-a luat coadă după noi. Înveninată, mi-am jurat să ne scuturăm de el, de Florence şi de mâţ cu prima ocazie. Până am văzut noi biserica târgului, i-am lăsat pe cei doi, cu pisoi cu tot, la un restaurant să se îndoape. De unde se plângea că n-are bani, uite-l că îi risipeşte pe mese la restaurante. Greţos personaj.

Biserica de la Hurezi Târg n-am putut-o vedea decât pe dinafară, dar şi atâta a fost suficient, dată fiind frumoasa zugrăveală exterioară cu filosofi şi sibile, dar mai cu seamă pentru decoraţia turlei pe care sunt pictate scene din Esopia. După libertăţile artistice, ea pare să aparţină sfârşitului de secol al XVIII-lea sau începutului de secol al XIX-lea. Am consultat pe loc “Bibliografia monumentelor feudale din România” a lui N. Stoicescu, de care nu mă despart în călătoriile prin ţară, şi am constatat că aveam dreptate. Biserica cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul şi al Intrării în biserică, mai pe scurt biserica Târgului, a fost înălţată de vătaful de plai Ioan Urşanu (satul Urşani nu-i departe de Hurezi), de Constantin Covrea şi de alţi târgoveţi între 1800 şi 1804, iar pictarea ei s-a făcut în 1807. Extravaganţele artistice, de le pot spune aşa libertăţilor pe care şi le-au asumat zugravii desubţiere în mai toate ctitoriile de sat ori de târg din acea perioadă, sunt pregnante în scena Judecăţii de Apoi precum şi în alte două scene adiacente Judecăţii de Apoi intitulate “Viermii cei neadormiţi” şi “Scrâşnirea dinţilor”. Desenele monocrome din ultimele două au prospeţimea crochiurilor moderne. Lipsa de grijă pentru exactitatea anatomică, nonşalanţa cu care este mânuită pensula, inventivitatea creativă, cu toatele concură la obţinerea celui mai modern efect şi a celei mai expresive forme de creaţie. Câteodată, prea minuţioasa cunoaştere inhibă creatorul făcându-l să devină rigid şi demonstrativ. Din contra, talentul intuitiv precum al meşterului de la biserica de târg se azvârle cu nepăsare şi totală lejeritate pradă inspiraţiei de moment, referindu-se în imaginile sale la ceea ce îi este familiar. Dacă pictura academistă a lui Gr. Tattarescu n-a stârnit nici cel mai mic fior estetic în mine, în schimb sunt îndrăgostită de aceste creaţii spontane ale zugravilor ţărani. Nici uşile bisericii nu-s de dispreţuit. Asimetrice – iată o îndrăzneală nu prea des întâlnită în sculptura religioasă de la noi – ele sunt decorate cu zgripţorul cantacuzinesc, cu şarpele când încolăcit, când destins, şi cu o sirenă înaripată. Niciunul dintre motive nu se repetă.

Ne-am dus şi noi să mâncăm undeva. După ce ne-am împăcat oarecum cu “duşmanul”, la maşină am pus imnul “It’s my life” şi la drum, bandă bezmetică, spre Polovragi.
(va urma)