Că pripeala în judecăţi, după aparenţe, e un lucru greşit se ştie, dar atunci când ea se aplică unor lucruri fundamentale precum cele spiritual-artistice, dacă nu e catastrofală, în cel mai bun caz poate zăpăci în înţelegerea adevărului. Exemplul clasic poate fi considerat cel al interpretării de fond a relaţiei dintre arta modernă şi mult incriminata artă greacă. De cum vine vorba despre pictura şi sculptura modernă, de îndată apare o idee care, repetată la nesfârşit, parazitează buna judecată a lucrurilor: că arta modernă ar fi întors spatele modelului grec. Şi asta n-o spun nişte necunoscători în ale artei, o psalmodiază oameni de specialitate, artişti, critici şi istorici de artă. în tinereţe, când nu eram prea sigură pe propriile-mi judecăţi în materie de artă, am avut tendinţa să le dau dreptate acelora. Cum aş fi putut accepta că între Picasso, cel cu darul distrugerii şi reînnoirii picturii şi artiştii greci ar fi putut exista vreo legătură? În faţa sculpturii revoluţionare brâncuşiene nu decelam aproape nimic care să amintească de vreo legătură între aceea şi sculptura clasică greacă. Aparenţele, a trebuit să constat mai târziu, fură minţile în detrimentul logicii despre care Husserl afirma că „nu e fizica gândirii, este etica acesteia”. Din păcate, pripeala în judecată ţine de „fizica gândirii” şi nu de etica despre care vorbea Husserl. Până la urmă, tot zgârcitul la vorbă Brâncuşi are dreptate: nu există artă nici modernă şi nici veche, există doar artă al cărui ADN estetic se perpetuează din generaţie în generaţie şi care, în Europa, vine de la greci.